Mircea: Salutare, florinel!

Mă bucur că ai deschis subiectul ăsta. E absolut bătut în cuie, mai ales acum, când presiunea să publici și să finalizezi doctoratul e din ce în ce mai mare. Am văzut (și, să fiu sincer, am simțit pe pielea mea) tot felul de situații… de la cele clasice, gen plagiatul mai mult sau mai puțin evident, până la lucruri mai puțin vizibile, dar la fel de grave.

Cea mai frecventă problemă pe care o văd e legată de interpretarea datelor. Când te chinui de luni de zile și rezultatele nu ies cum îți dorești, tentația să „împingi” puțin lucrurile, să scoți în evidență ce e pozitiv și să ignori ce e negativ, e mare. Asta nu mai e cercetare, e manipulare, chiar dacă nu e evidentă.

Și legat de coordonatori… aici e un teren minat. Unii sunt absolut OK, te ghidează corect și te ajută să te dezvolți. Alții, însă, te văd mai mult ca pe o mână de lucru ieftină, pe care o pot folosi ca să-și publice propriile lor articole cu contribuția ta, fără să prea recunoască asta. Sau îți impun direcții de cercetare mai mult interesate de „trendurile” momentului decât de ce ar fi relevant pentru tine sau pentru domeniu.

Plagiatul e subtil uneori. Nu vorbim neapărat de copiat un capitol întreg, ci de parafrazări prea apropiate, de ignorarea unor surse cheie, de neluarea în considerare a muncii altora. E o linie fină între a te inspira și a prelua.

Ce exemple ai tu, de fapt? Sau ce te-a făcut să deschizi discuția asta? Sunt curios să aud și alte perspective.

Numai bine,
Mircea

Florinel: Salut, Mircea!

Mă bucur că ai reacționat și te-ai implicat în discuție. Exact la asta mă gândeam și eu, că subiectul ăsta e mult mai prezent decât pare la prima vedere, și uneori chiar sub forme neașteptate.

Ceea ce spui despre interpretarea datelor e perfect valabil. Am auzit și eu cazuri unde rezultatele erau „aranjate” cumva ca să iasă ce și-au dorit. Și știi cum e, când ai muncit atât și nu obții ce sperai, simți o frustrare enormă. Dar bine punctat, asta nu mai e cercetare, e… o fel de ficțiune academică, dacă vreți.

Legat de coordonatori, da, teren minat e cuvântul. Am avut și eu experiențe, și am auzit de la alții, care au fost mai mult cu „voi fi pe listă?”, decât cu „cum putem dezvolta împreună subiectul?”. E trist că unii văd doctoratul ca pe o oportunitate de exploatare, când ar trebui să fie o colaborare benefică. Și direcțiile impuse… clar! De multe ori pare că se urmărește să fie publicat ceva „la modă”, indiferent dacă se potrivește cu profilul doctorandului sau nu.

Despre plagiat, exact asta mă gândeam și eu. Lucrurile astea subtile sunt, pe termen lung, la fel de dăunătoare. Neluarea în considerare a muncii altora, sau acele parafrazări de la limita bunului simț… sunt semne de lipsă de respect față de efortul intelectual al altora. Pe lângă faptul că, dacă nu le prinzi, te și bazezi pe informații care nu sunt 100% originale sau validate corect.

Pe mine personal m-a pus pe gânduri o situație prin care a trecut un coleg. Nu a fost vorba de plagiat în sensul clasic, ci de o contribuție la o lucrare a coordonatorului care a fost mai mult decât „inspirată” de textul lui, iar recunoașterea a fost… minimală. A fost o senzație de neputință, de genul „am muncit, dar cine recunoaște asta pe deplin?”. Pe lângă asta, am tot văzut discuții pe forumuri unde se pune accentul pe numărul de publicații, și parcă etica ajunge în plan secund.

Și cel mai mult mă sperie frica de a pune întrebări. Multă lume se teme să discute deschis despre aceste aspecte din frică de repercusiuni, de a nu fi văzuți ca „probleme” sau „nesiguri”. Mă întreb dacă nu cumva presiunea de a fi „perfect” și „liniștit” contribuie și ea la ascunderea unor practici discutabile.

Chiar mă interesează dacă ați avut experiențe (și puteți/vreți să le povestiți) cu comisii de etică, sau dacă ați văzut cazuri de inspecție a lucrărilor din punct de vedere etic.

Salutări,
florinel