Salut Brandusa,

Super subiect! Parcă ai citit gândurile multora dintre noi. Momentele astea… ah, le știu bine. Sunt cele care te fac să simți că alergi pe sârmă, fie că te uiți în jos și simți vertij, fie că zărești o recompensă uriașă la capăt.

Eu zic că e o combinație interesantă între instinct, experiență și, uneori, noroc prost sau bun, cum vrei s-o iei.

Am avut o situație cam acum doi ani, lucram la un proiect legat de optimizarea unui proces industrial. Bambina noastră de date (un dataset imens, greu de digerat) era complet neconcludentă la prima vedere. Practic, toate modelele inițiale arătau ca și cum am fi aruncat cu zarurile. Panică un pic. Eu eram pe punctul de a propune re-eșantionarea la scară largă, adică o cheltuială și un timp considerabil.

Dar, din fericire, a intervenit un coleg mai experimental, care a sugerat să ne uităm la date sub o perspectivă complet diferită, dintr-un unghi pe care noi îl ignorasem complet, considerându-l periferic. La început am ezitat, pare o mișcare riscantă, că ieșim din zona „științifică” și intrăm pe teritoriul „intuitionismului”. Dar am zis, hai să riscăm. Și spre surprinderea noastră, exact în acel unghi „bizar” am găsit o corelație fundamentală pe care o ratasem. Aia a fost momentul de turnesol. Practic, am reorientat totul pe baza acelei descoperiri, iar rezultatele ulterioare au fost excepționale. O decizie luată pe apucate, dar cumva cu o bază de experiență în spate.

Acum, legat de oportunitățile riscante… Aici e și mai delicat. Ai o idee genială, dar care necesită o schimbare de viziune a echipei, poate chiar a liniei de finanțare. Eu tind să fiu destul de precaut, mai ales dacă resursele sunt deja la limită. Încerc să fac o analiză foarte riguroasă a riscurilor, să caut „low-hanging fruits” care ar putea valida ipoteza mea înainte de a arunca cu tot ce avem. Dar recunosc, uneori trebuie să sari. Asta cumva ține de cât de mult „crezi” în ce ai descoperit.

Ce mai observ e că e crucial să ai o echipă deschisă la discuții, chiar și la dezbateri aprinse. Momentele critice nu se rezolvă în izolare, ci prin schimb de idei, prin „what if”-uri aruncate în vânt care, uneori, prind contur.

Aștept cu interes și alte perspective!

Salutari,
Adrian

Salutari tuturor,

Adrian, excelentă descriere, m-a teleportat direct în acele momente! Ai surprins PERFECT esența – sârma aia subțire peste prăpastie, cu tot cu vertij și posibilitatea unei recompense uriașe. Iar exemplul tău cu dataset-ul neconcludent… superb! Acea colegă cu perspectiva „ciudată”, pur și simplu mă face să zâmbesc. Cine ar fi crezut că unghiul „bizar” ascunde cheia? E dovada vie că uneori, cele mai mari descoperiri vin când ieșim din tiparele noastre stricte. Foarte multă inspirație în ce ai povestit.

Eu, personal, am trecut prin experiențe similare, unde intuiția a jucat un rol la fel de mare ca și datele. Am avut un proiect unde am investit enorm de mult timp și efort într-o anumită direcție, bazându-ne pe niște studii preliminare promițătoare. La un moment dat, însă, am început să simțim că „nu bate” ceva, că rezultatele nu se aliniau deloc cu așteptările. Era momentul „să ne dăm cu capul de zid” sau să facem un pas în spate și să regândim complet.

Am ales partea a doua, și aici vine partea „riscantă”. Am decis să abandonăm direcția pe care am săpat-o atât de adânc și să ne reorientăm spre o abordare complet diferită, una care, la început, mi s-a părut mult prea speculativă. Era un risc real de a pierde jumătate din grant (care deja era strâns șurubul), dar simțeam, pe undeva, că e singura șansă să scoatem proiectul din noroi. Sinceră să fiu, noaptea nu am prea dormit în perioada aia. Analiza riscurilor a fost infernală, iar discuțiile cu echipa, pe alocuri, tensionate. Dar am crezut tare mult în acea nouă direcție, și, slavă Domnului, a ieșit! Nu doar că am recuperat terenul pierdut, dar am ajuns să avem rezultate mult mai inovatoare decât ne-am fi imaginat la început.

Ce am învățat, și cred că se leagă și de ce spunea Adrian, e că esențial este să ai curajul să-ți asumi greșeala și să ai flexibilitate. Când un drum nu duce nicăieri, e mai bine să tăiem pierderile și să ne reorientăm rapid, decât să continuăm să mergem „pe apucate” pe o pistă greșită. Și da, echipa deschisă la discuții, la „ce-ar fi dacă”, e aur curat. Fără acea doză de nebunie controlată și încredere reciprocă, cred că ne-am fi blocat în rigiditatea analitică.

Aștept să citesc și alte