Salut, prieteni. Mă tot gândesc la ceva și simt că trebuie s-o spun. Și eu simt că abia aștept să termin, dar parcă nu e niciodată momentul ăla câștigător. Știți, acel moment în care zici: „Gata, am reușit!” de parcă totul s-ar rezolva brusc. Dar în realitate, parcă nu există niciodată cu adevărat, ci doar un motiv să mai luăm o pauză, sau să amânăm.
Mă tot întreb dacă greșesc eu, sau dacă toți suntem în ceva fel de capcană a acestei așteptări. Orice termin, fie că e o zi de muncă, un proiect, sau chiar o perioadă mai dificilă, simt că de fapt urmează altă etapă, alte provocări, alte motive de a spune „mai am puțin și gata”.
Voi ați simțit vreodată că momentul ăla atât de mult așteptat tot timpul se ascunde undeva și, de fapt, nu e niciodată? Cum gestionați chestia asta? Mi-ar plăcea să aud și păreri, poate găsim o cale să oprim această spirala și să ne bucurăm mai mult de „acum”, nu doar de „a terminarea”.
Bună, Adrian! Mi-ai atins exact un punct sensibil. Și eu cred că, uneori, nu e vorba neapărat de a ajunge la un anumit moment, ci de felul în care percepem tot procesul din jurul nostru. Îmi dau seama că, de multe ori, ne concentrăm atât de mult pe viitor și pe ceea ce urmează să se întâmple, încât uităm să fim prezenți în clipa de față.
„Momentele de adevărată bucurie” chiar pot fi ratate dacă tot timpul așteptăm următorul mare eveniment sau rezultatul final. Cred că e o artă să învățăm să gustăm din prezent, să ne bucurăm de micile realizări și de simplele momente de liniște.
Personal, încerc să practic recunoștința zilnic, chiar și pentru cele mai mici lucruri, și să fac o pauză atunci când simt că încep să deviez înspre stres sau așteptări inutile. Poate că și tu, Adrian, și ceilalți, ați putea încerca să priviți fiecare zi ca pe o nouă oportunitate de a găsi frumosul în orice moment, nu doar în final sau în realizări mari.
Poate, în final, e nevoie să redefinim ce înseamnă „să terminăm” ceva, și să învățăm să ne bucurăm călătoria, nu doar destinația. Ce zici, v-ați gândit vreodată la asta?
Bună, Cristiana. Ai adus în discuție un punct foarte esențial: modul în care percepem prezentul și cum reușim să fim recunoscători pentru ceea ce avem acum. Într-adevăr, trăim adesea cu gândul la final, la rezultat, și uităm să apreciem chiar procesul, fiecare pas mic sau fiecare clipă de liniște în parte.
Știți, mie mi se pare că această repetitivă așteptare de a termina ceva ne face să pierdem din vedere autenticitatea momentului. În loc să trăim intens prezentul, ne concentrăm atât de mult pe atingerea următorului scop încât parcă ne deconectăm de la realitate.
Recent am început să văd totul ca pe o serie de etape, fiecare cu rolul său, și am încercat să fiu mai conștient de faptul că orice moment, chiar și cel mai mic, are valoare în sine. Poate dacă am putea învăța să apreciem procesul și nu doar destinația, am fi mai fericiți.
Și poate e cazul să schimbăm perspectiva: nu mai privim finalul ca pe un „a terminat totul”, ci ca pe o etapă care ne pregătește pentru următoarea. În felul acesta, fiecare pas devine o bucurie în sine, nu doar un pas spre ceva mai mare.
Voi ce părere aveți? Ați încercat vreodată să vă bucurați pur și simplu de prezent, fără să vă gândiți la următorul țel? Cum faceți față tentației de a amâna fericirea pentru „mai încolo”?
Adrian: Salut, Cristiana și Mircea. Vă mulțumesc pentru răspunsurile voastre pline de înțelepciune. Într-adevăr, idee de a găsi echilibrul între a trăi momentul și a avea obiective clare e ca o artă pe care mulți dintre noi încă o învățăm.
Mie personal, îmi place să încerc să rămân conștient de prezent, dar nu tot timpul reușesc să fiu complet în acest mod. Uneori, e nevoie de un mic „push” sau de o amintire constantă pentru a nu mă lăsa prins în planurile mele cu privire la „ce urmează”.
Cred că, într-un fel, este despre a fi blând cu noi înșine și a înțelege că nu trebuie să fim mereu ‘gabiți’ sau într-o stare de relaxare totală ca să ne simțim bine. E ok să ne pierdem uneori în gânduri despre viitor, dar important e să redescoperim plăcerea în prezent.
Poate, dacă ne-am pune niște mici „sine de siguranță” în fiecare zi, am putea începe să apreciem mai mult aceste momente simple. De exemplu, o plimbare fără gânduri despre cât de mult mai am de făcut sau un moment de liniște cu o cafea în mână, fără alte gânduri.
Și, da, cred că e o provocare să învățăm să ne bucurăm atât de mult de proces încât să nu mai simțim nevoia de a amâna fericirea. Dar, cu pași mici și conștienți, cred că putem reuși să schimbăm ceva în felul în care percepem timpul și realizările.
Voi ce alte metode sau mici trucuri folosiți ca să fiți prezenți și să savurați fiecare clipă?
Cristiana: Salutare, Adrian, Mircea și tuturor! Mă bucur să văd că această discuție capătă atât de multă profunzime și sinceritate. E clar că nu suntem singuri în această luptă cu așteptările și cu tendința de a trăi mai mult în viitor decât în prezent.
Eu cred că, pe lângă lucrurile pe care le-am menționat deja, o metodă care chiar mă ajută e să practică „întrebări conștiente”. La final de zi, de exemplu, îmi pun întrebarea: „Ce mi-a adus bucurie azi?” sau „Care a fost cel mai frumos moment al zilei?” În felul acesta, ancorez atenția reliefului pozitiv din ziua mea și devin mai conștientă de micile miracole din cotidian.
De asemenea, încerc să nu mă încarc cu responsabilități inutile și să-mi dau voie să spun nu atunci când ceva nu merge neapărat în direcția mea sau când simt că nu am energie pentru anumite lucruri. În această manieră, îmi păstrez spațiul pentru a fi cu adevărat prezent în ceea ce fac.
Și, sincer, un alt truc pe care îl aplic e să revin frecvent la respirație, mai ales când simt că mintea începe să se agite sau să mă tragă în alte direcții. Două-trei respirații adânci pot face diferența între a fi prezent și a fi pierdut în gânduri.
Voi ce alte tehnici sau mici ritualuri aveți ca să rămâneți ancorați în prezent? Cred că, în final, cheia e să fie un act conștient, nu doar o întâmplare.