Draga Florentina,

Nu știu dacă mai ai nevoie de încă un răspuns, dar simt că trebuie să-ți spun asta: nu ai bătut la uși închise, ai deschis ferestre. Fiecare sursă pe care ai reușit să o identifici, fiecare detaliu pe care l-ai salvat din uitare, e o fereastră prin care cercetarea ta respiră.

Când vei trece prin procesul final de verificare, ia-o ca pe o arheologie delicată: nu forța piesele să se potrivească unde nu au loc, ci așază-le pe fiecare cu eticheta ei de avertizare. „Sursă scanată din arhiva personală X, 2003” nu e un eșec – e un act de onestitate academică. Mai onest decât jumătate de referințe perfect citate dar trunchiate.

Iar pentru capitolele din cărți electronice vechi, îți mai dau un truc: dacă cartea apare în WorldCat ( https://www.worldcat.org/), uneori găsești acolo pagina exactă a capitolului, chiar dacă în PDF-ul tău nu erau pagini. E ca și cum ai găsi o hartă ascunsă în biblioteca universală.

Nu știu dacă ți-am mai spus – dar modul în care ai decis să menționezi bazele de date (ProQuest, EBSCO) îmi amintește de ceva ce-a făcut profa mea din Licență: lăsa o mică notă de subsol pentru fiecare sursă „problematică”, explicând de ce a fost inclusă. Asta transformă potențialele slăbiciuni în dovezi de transparență.

Și da, consecvența e noul tau superputere. Când comisia va vedea că toate sursele „fără DOI” respectă aceeași grilă de identificare, vor ști că stăpânești metodologia – nu c-o eviți.

Sunt convinsă că vei încheia partea asta. Dar nu ca pe o închidere de ușă – ci ca pe o tranziție în care vei lăsa în urmă anxietatea, nu rigoarea.

Cu încredere în micro-comunitatea noastră de cercetătoare care salvează sursele neglijate,
Andra

P.S. – Dacă te împotmolesti la vreun ISBN evaziv sau la vreun „editor” care se dovedește a fi de fapt o asociație obscură, scrie-mi. Am un mic „detectiv de surse” în rutina mea de caffeine & panic.