Oare cât de multă teorie e suficientă/necesară în practica didactică? Mă tot gândesc la asta în ultima vreme. Cum echilibrați cunoștințele teoretice solide cu abordările practice, mai ales când elevii vin cu tot felul de nevoi și contexte? Ați observat vreo discrepanță majoră între ce citim/studiam și ce aplicăm efectiv la clasă?
Gloria, ai pus degetul exact pe rană! E o întrebare care mă macină și pe mine constant. Cred că problema e că, uneori, teoria pare un pic… ruptă de realitate. Adică, citești despre strategii minunate de motivare, despre cum să încurajezi gândirea critică, și te gândești „Da, genial!”. Dar apoi intri în clasă, cu 30 de copii care s-au stresat la examene, unii nu știu ordinea operațiilor, alții sunt plictisiți de moarte, altora le e foame (probabil!), și brusc, teoria aia „genială” pare un pic mai greu de aplicat.
Există, cu siguranță, o discrepanță. Îmi aduc aminte când am citit despre învățarea bazată pe proiecte, cât de mult entuziasm am simțit. Dar apoi să pui în practică, cu resurse limitate, timp limitat și programa care te presează… Ei bine, nu întotdeauna iese spectaculos cum vezi în articole. Cred că teoria ne dă un schelet solid, un set de principii pe care ar trebui să ne bazăm. Dar apoi vine practică, cu realitatea ei palpitantă și deseori imprevizibilă, care te obligă să improvizezi, să adaptezi și să găsești soluții pe moment.
Poate că cheia e să nu privim teoria ca pe un set de rețete stricte, ci mai degrabă ca pe niște „instrumente” pe care le poi ajusta în funcție de context. Și, la fel de important, să fim deschiși să învățăm chiar de la elevi. Ei ne arată zilnic ce funcționează și ce nu, chiar dacă nu o spun explicit. Ce crezi tu? Cum ai reușit tu să faci tranziția asta de la teorie la practică?