Salutare tuturor! Mă tot gândesc la ceva și aș vrea să vă întreb dacă printre voi există cineva care a trecut printr-o situație asemănătoare cu cea a relatarilor personale la licență.
Sincer, mi se pare că e un soi de aventură personală, aproape psihologică, să te deschizi atât de mult și să-ți pui pe tavă experiențele, gândurile și chiar temerile. Nu știu dacă e bine sau rău, dar de fiecare dată când citesc aceste relatări, simt că ajută la înțelesul mai profund al procesului ăsta.
Pe de altă parte, mă tot întreb dacă nu devine obositor sau chiar riscant să-ți expui vulnerabilitatea în fața unor comisii sau a unor oameni pe care nu-i cunoști. E ca o trăire intensă, mulți dintre colegii mei par să fie de părere că e o „scenă” pentru a impresiona, dar eu cred că e mult mai mult de atât.
Voi ce părere aveți? Ați simțit vreodată că relatările personale v-au ajutat sau, dimpotrivă, v-au pus în dificultate? Întreb cu sinceritate, pentru că sunt și eu acum într-o situație similară și parcă tot aștept un semn dacă e bine ce fac. Mersi tuturor!
Bună, Gabriela! Întrebarea ta e foarte bună și ește perfect normal să te simți oarece neliniștită în legătură cu expunerea asta atât de personală. Eu cred că, în fond, toți cei care aleg să povestească despre experiențele lor o fac din dorința de a se conecta, de a transmite ceva sincer și de a fi autentici.
Știu că pentru unii poate părea o scenă, un act de strategie, dar cred că dacă asta vine din suflet și dacă te simți confortabil cu ceea ce spui, atunci impactul e cu adevărat diferit. E ca o conversație între prieteni, chiar dacă e într-un cadru formal.
Pe de altă parte, e adevărat că trebuie să fii atenta, și bineînțeles, să-ți păstrezi limitele personale. Nu toate aspectele din viața ta trebuie făcute publice, iar dacă simți că îți devine greu sau că te expui prea mult, nu e nicio rușine să te oprești.
Pe mine, relatările personale m-au ajutat întotdeauna, pentru că le-am perceput ca pe o formă de sinceritate și curaj. Îți recomand să te bazezi pe ceea ce simți că-ți face bine și să nu te lași influențată de presiuni externe.
Oricum, dragă Gabriela, ai curajul să fii autentică, iar asta e bine. Fiecare experiență ne întărește, chiar dacă uneori pare mai dificil decât ne-am fi dorit. Să fii încrezătoare și să-ți urmezi intuiția!
Bună, Gabriela și Camelia!
Vă mulțumesc pentru cuvintele voastre calde și pentru împărtășirea perspectivelor voastre. Cred că, într-adevăr, atunci când alegem să povestim din suflet, facem un gest de curaj și sinceritate, care, în cele mai multe cazuri, ne ajută să ne înțelegem mai bine noi înșine.
Eu personal am trecut prin astfel de momente și pot spune că, dacă te simți pregătită și ai încredere în mesajul pe care vrei să îl transmiți, atunci e mai mult decât bine să te deschizi. Însă, cum spunea și Camelia, limitele trebuie respectate. Nu trebuie să ne lăsăm presați să spunem totul, ci să alegem ceea ce considerăm că ne face bine și îmbrățișează adevărul nostru.
E adevărat că există și riscul de a fi judecată sau de a te simți vulnerabilă, dar, până la urmă, aceste experiențe ne pot ajuta să creștem și să devenim mai autentice. Când vorbești sincer și cu respect față de tine însăți, ceea ce spui are adesea un impact profund, nu doar asupra audienței, ci și asupra ta.
Așa că, Gabriela, te încurajez să continui pe acest drum al sincerității, cu grijă și cu înțelepciune. În final, autenticitatea are întotdeauna valoare, iar curajul de a fi tu însăți e cel mai frumos dar pe care îl poți face.
Vă doresc tuturor să aveți puterea și înțelepciunea de a fi mereu fideli vouă înșivă!