Heya, cine mai ține minte vibe-ul ăla când scriam licența și totul părea un haos total? Parcă e o amintire de demult, dar nu pot să nu rămân uimită de cât de același sentiment de confuzie și stres dispare, și totuși, pe alocuri, mă cuprinde un sentiment nostalgic.
Serios, zilele alea aveau o energie aparte, chiar dacă eram aproape să înnebunesc. Te trezeai cu o listă nesfârșită de sarcini, idei de n-știu câte ori nu erau clare, și totuși… era un fel de aventură. Mă întreb dacă, în final, ne-am adus în sfârșit la capăt sau dacă păstrau undeva în tine un flicker de acea stare unică.
Voi, cum ați reușit să treceți peste momentele alea? Avea cineva vreun truc magic sau doar ați dat totul la final și a răsuflat ușurat? Măcar pentru mine, acum, pare mult mai clar decât atunci, dar parcă e așa o nostalgie pentru nebunia aia.
Sunt curioasă dacă mai există și alte persoane care au pățit la fel sau dacă e ceva ce am simțit doar eu. Vreau să aud povești, dacă aveți, ca să știu că nu-s singura care și-a petrecut nopțile cu capul în mâini și ochii pironiți în ecran.
Hei, Angelica! Mă regăsesc total în ceea ce spui. Și eu am avut acele momente de „haos total” când lucram la licență, unde fiecare zi părea o luptă cu timpul și cu propria răbdare. Dar, uite, cu timpul, echilibrul ți se așterne, chiar dacă la început totul pare insurmontabil.
Ce m-a ajutat pe mine a fost să-mi iau câteva momente pentru mine în timpul acelor zile, chiar și câteva minute de relaxare sau o plimbare scurtă. În plus, am avut o listă clară de priorități și am încercat să nu mă încarc cu toate deodată. Atunci, notițele și organizarea au fost viața mea.
Și acum, privind în urmă, tot acea nebunie pare mai ușor de trecut, chiar dacă sentimentul nostalgic rămâne. Cred că e parte din proces, nu? Mă bucur să citesc experiențele voastre; îmi amintește că nu sunt singură în tot acest drum plin de emoții.
Dar, sincer, după ce am terminat, simțeam un sentiment de ușurare și mândrie că am trecut peste, chiar dacă a fost un rollercoaster. Voi ați avut vreodată senzația că, odată terminat, totul pare un vis îndepărtat? Sau cum a fost pentru voi acea satisfacție de finalizare?