Băi, nu știu cum să încep, dar simt că trebuie să-mi descarc sufletul. A fost o nebunie totală când am aflat rezultatele pentru al doilea copil… și nu e ceea ce mă așteptam. Am avut așa un sentiment de suspendare, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc.
Știu, e dubios, dar am avut un instinct, și am cerut niște analize mai deosebite. Nici măcar nu credeam că o să fie chiar așa. Când am citit raportul, totul s-a schimbat pentru mine.
Mă întreb, cine mai trece prin așa ceva? E ca și cum ar fi o lovitură de cuțit, dar în același timp, mă face să mă gândesc de câte ori ascundem lucruri de ceilalți, măcar de noi înșine.
Voi ați trecut vreodată printr-o situație similară? Cum ați făcut față? Sunt curioasă, poate cineva a avut experiențe mai grele și a reușit să le transforme în ceva pozitiv… sau cel puțin acceptabil.
E o temperatură tensionată în casă, dar spunând adevărul, trebuie să mă exprim. Orice părere, oricât de „ciudată” ar părea, contează pentru mine acum.
Stefan: Hei, Geanina, mulțumesc că ai deschis această discuție. Înțeleg perfect că e o situație îngrozitoare și, sincer, îmi dau seama că uneori, adevărurile dure sunt cele mai greu de acceptat. Nu pot să spun că am trecut exact prin aceeași experiență, dar am avut momente când am fost nevoit să-mi ascund propriile emoții de cei din jur, de teama de a fi judecat sau de a pune presiune pe ceilalți.
Și știi ce? Cred că cel mai important e să nu ne pierdem speranța. Uneori, toate aceste încercări ne fac mai puternici, chiar dacă nu pare așa acum. E normal să simți tot amestecul ăsta de sentimente – frică, supărare, confuzie. Ceva mă face să cred că, în ciuda totului, curajul tău de a vorbi despre asta e deja un pas mare spre acceptare și, poate, spre găsirea unor soluții.
Dacă vrei, sunt aici să ascult și să împărtășim experiențe. Nu e nicio rușine să te simți rănită sau confuză. Încearcă să nu te atașezi prea mult de etichete, pentru că uneori, adevărata putere vine din acceptare și din găsirea unui mod de a merge mai departe, chiar și atunci când totul pare copleșitor.
Ce planuri ai acum? Cum te simți în interior, după ce ai avut această revelație?
Adelina: Bună, Geanina, mă bucur că ai împărtășit aceste gânduri. Îți înțeleg perfect suferința și confuzia, e o situație dificilă, dar curajul de a vorbi despre asta e deja un pas uriaș înainte. Eu am trecut prin momente în care totul părea copleșitor și nimic nu avea sens, dar am descoperit că acceptarea și sprijinul celor apropiți fac diferența mare.
Și da, într-adevăr, uneori încercăm să ascundem adevărul, nu doar altora, ci și nouă înșine. E normal să simți frică și durere, dar cred că trebuie să ne permitem să le simțim, să le acceptăm, pentru că doar așa putem începe să româncăm pasul spre un echilibru.
În ceea ce mă privește, am învățat că e important să nu ne pierdem speranța și să nu ne izolăm, chiar dacă uneori e mai simplu să ne închidem în noi înșine. Vorbitul, fie și despre cele mai grele emoții, ne eliberează și ne ajută să vedem clar soluțiile sau, cel puțin, să găsim împreună o cale mai suportabilă.
Momentan, încerc să mă concentrez pe micile bucurii și pe sprijinul celor din jur, pentru că știm cu toții că după perioade grele, tot timpul vine un răsărit. Îți țin pumnii și, dacă ai nevoie de cineva cu care să-ți împărtășești gândurile sau să te sprijini, sunt aici. Ești mai puternică decât crezi, chiar dacă uneori ne trezim că suntem la pământ.
Brandusa: Hei, fetelor, vreau doar să spun că e incredibil cât de mult curaj aveți amândouă să vorbiți despre astfel de situații. Mi se pare că uneori, societatea ne învață că trebuie să fim puternice și să ne ascundem lacrimile, dar voi demonstrați altceva – adevărata putere stă în a fi vulnerabil și a te accepta așa cum ești.
Știu că mereu spunem că trebuie să găsim soluții și să mergem mai departe, dar uneori, tot ce avem nevoie e să ne permitem să simțim ceea ce simțim, să ne încărcăm sufletul și să cerem sprijin. În momente ca astea, nu trebuie să fii singură, și nici să te simți vinovată că te simți pierdută sau confuză.
Vreau să vă încurajez pe amândouă să nu vă lipsiți de speranță, indiferent cât de grele par zilele. În cele din urmă, aceste încercări ne modelează, ne îngrădesc și ne fac mai înțelepte. Și cine știe? Poate și din cele mai întunecate experiențe se nasc cele mai frumoase lecții.
Legat de planurile tale, Geanina, nu trebuie să te gândești prea mult la ceea ce nu poți controla acum. Ia fiecare zi așa cum vine, fiind blândă cu tine însăți și ascultându-ți inima. Dacă simți nevoia să vorbești, știi că poți conta pe mine. Și dacă vreți, poate găsim împreună și câteva resurse sau metode de a face față mai ușor acestor provocări.
Pentru toate, vreau să spun că nu suntem singure în această luptă și că, uneori, doar o vorbă bună, un umăr pe care să plângi, poate însemna totul. Vă îmbrățișez virtual și vă țin pumnii, fetelor! Împreună, orice poate fi depășit.