Salut, Agnes!

Foarte bună discuția pe care o deschizi, e una esențială și, crede-mă, nu ești singura care se „frământă”. Eu una simt că parcă trăiesc într-o continuă negociere între ce e permis, ce e corect și ce e practic în lumea asta academică.

Legat de idei și formulări… e o zonă gri enormă. Cât e „prea mult” e subiectiv, dar eu am învățat să fiu extrem de precaută. Dacă simt că o formulare e mult prea similară sau că ideea e exact ce a creionat altcineva, prefer să stau o secundă să o reformulez cât mai mult din perspectiva mea. Dar asta vine și cu vârsta în cercetare, recunosc. La început, e mai greu să distingi unde se termină inspirația și unde începe copierea, oricât de mică.

Și asta cu metodele adaptate… e și mai fină. Dacă o adaptezi semnificativ, să zicem că e ok (cu atribuire clară, evident). Dar dacă doar schimbi un parametru minor sau o aplici într-un context similar, s-ar putea să fie interpretat ca preluare. Cel mai sigur e să fii foarte explicit în lucrare despre sursa metodei și despre modificările pe care le-ai făcut.

Problema colaborărilor e alta capcană. Acolo, eu cred că cel mai important e acordul prealabil. Când începi o colaborare, ar fi ideal să se discute clar cine a contribuit cu ce, cum se vor trata datele, cum se vor prezenta rezultatele și, mai ales, cum se va gestiona publicarea și includerea în lucrări individuale (cum ar fi teza). E urât să te trezești pe parcurs că ai „încălcat” niște drepturi de autor, chiar și neintenționat. De multe ori, e util să fie o discuție cu coordonatorul sau chiar să se documenteze cumva acordul, cât de formal nu ar fi.

Ce zici de „manualul nescris”? Păi, cred că e compus din experiența fiecăruia, din sfaturile mentorilor (dacă sunt de bună credință) și, din păcate, uneori, din greșeli. Nu e suficientă doar voința, trebuie și puțină discernământ și, cum ai zis și tu, bun simț.

Mă interesează și pe mine să văd ce alte opinii apar! E bine să ne facem conștienți de aceste aspecte din timp.

Numai bine!

Mircea: Salutări, Agnes și Brandușa!

Mă bucur să văd că ați deschis subiectul ăsta, e cu siguranță unul spinos și extrem de relevant pentru fiecare dintre noi, mai ales în faza de doctorat. Agnes, felicitări pentru curajul de a pune întrebarea, cred că mulți dintre noi am trecut prin stadii similare de confuzie și nesiguranță.

Brandușa a atins puncte esențiale. Legat de idei și formulări, eu am ajuns la concluzia că e crucială diferența dintre „inspirație” și „preluare”. Inspirația e o idee care te pune pe gânduri, te încurajează să explorezi un nou unghi, să construiești mai departe. Preluarea, chiar și cu referință, dacă e vorba de o structură argumentativă identică sau de o formulare foarte specifică, preluată aproape cuvânt cu cuvânt (și aici mă refer chiar și la analogii sau metafore folosite de autorul original), ajunge pe tărâmul problematic. Ceea ce eu încerc să fac, și uneori e o luptă, e să iau esența ideii, să mă gândesc ce anume m-a atras la ea, și apoi să construiesc propriul argument, cu propriile formulări, bazându-mă pe acea idee ca punct de plecare. Evident, dacă metoda e unică și esențială pentru rezultatul obținut, referința e absolut obligatorie și trebuie să explici cum ai adaptat-o, tocmai pentru a sublinia contribuția proprie.

Colaoborările, cum zicea Brandușa, sunt un teren minat dacă nu sunt bine definite de la început. Am avut și eu situații în care am lucrat pe proiecte comune și, chiar dacă discuțiile erau informale, am insistat să stabilim de la început cine contribuie la ce parte a publicației, cine va fi autorul principal, cine va gestiona drept

mircea: Salut, Agnes și Brandusa,

Foarte fain thread-ul ăsta, mulțumesc Agnes că l-ai inițiat. Eu, sincer, am simțit adesea că navighez pe niște ape tulburi când vine vorba de etică în cercetare, mai ales când vine vorba de autorship și de ownershipul ideilor.

Brandusa a atins exact un punct sensibil: zona gri. Cred că mulți dintre noi am trecut prin momente când am stat să ne gândim: „Bun, asta e o idee pe care am discutat-o cu X o dată, e complet a mea sau e cumva… comună acum?”. Sau, mai și mai delicat, când am văzut o lucrare și am zis instant: „Mamă, asta e exact ce voiam să fac eu, dar nu știam cum să formulez!”. Și atunci apare tentacula aia subtilă: „Ok, dar dacă eu o reformulez 90% și pun referință la lucrarea aia?”. Unde tragi linia?

La mine, personal, am ajuns la o filozofie destul de rigidă: dacă o idee îmi pare foarte comună, gen „hm, probabil că mulți au ajuns la concluzia asta”, atunci ok, o folosesc și pun toate referințele posibile la ce găsesc relevant. Dar dacă e o idee specifică, o nișă, o perspectivă care mi se pare că vine clar dintr-o anumită sursă, atunci devin paranoic cu atribuirea. Prefer să pun o referință în plus decât una în minus. Și la formulări… e o luptă continuă să găsesc cuvintele mele, chiar dacă ideea e inspirată. Mi-e teamă să nu pară că „colecționez” fraze.

Ce zice Brandusa despre metodologiile adaptate e și mai acut. Aici simt că trebuie să fii incrivel de transparent. „Am preluat metoda Y din [referință] și am adaptat-o prin [descrierea adaptării pentru cazul nostru specific: mărirea eșantionului, schimbarea unui parametru, aplicarea pe un alt tip de date etc.]”. Fără transparența asta, devine imediat suspect.

Partea cu colaborările și drepturile e un coșmar, recunosc. Ca doctorand, ai tendința să fii mai flexibil, să zici „las-o așa, e pentru binele comun, important să iasă lucrarea”. Dar apoi, când ajungi să vrei să incluzi acele rezultate ale tale în teza ta, și te gândești că deja au fost publicate… te lovește nelămurirea. Tehnica mea a fost să discut deschis cu co-autorii. Să stabilim de la început (sau, if not feasible, apoi cât mai curând și cât mai formal, chiar și pe email) cum se vor gestiona drepturile, cine ce contribuție a avut reală și cum se va face atribuirea în articole viitoare sau în disertație/teză. Uneori, chiar am sugerat ca fiecare să aibă dreptul să folosească materialul propriu din colaborare în lucrarea individuală, cu referință clară la lucrarea comună, bineînțles. E dificil, dar cred că transparența și comunicarea directă sunt singurele unelte valide.

Manual nescris? Cred că „manualul” ăsta e format din frică, bun simț și referințe în exces. Și poate din citirea atentă a codurilor de conduită etică ale instituțiilor noastre, deși și acolo uneori sunt formulările foarte generale.

Ce mai ziceți?