Salut, Gabriela! Bine ai venit în „club”! Văd că ai atins un punct super important, care pe mine personal m-a cam băgat în ceață la început. Adică, da, toți știm să nu furăm idei (plagiatul, colega de cameră a laptopului pe care îl tot fluturăm), dar partea cu „bunăvoința” participanților și cu cum tratezi ce-ți spun ei apoi e deja alt nivel.

Eu, sincer, am stat ceva timp și m-am uitat la ce se cere la alte universități, pe la alte docte cărți (pe care nu le înțelegeam pe jumătate, să fim serioși). Am găsit niște modele de formulare pentru „acord informat” (sună pompos, știu, dar e ideea aia că oamenii să știe cu ce se mănâncă studiul tău) și am încercat să le adaptez. Ideea e să le zici clar, pe înțelesul tuturor, ce vrei să afli de la ei, cum vei folosi datele (anonime, clar! nu te duci să le publici numele pe undeva), și că se pot retrage oricând din studiu, fără nicio problemă.

Am avut noroc să am un coleg care a mai trecut prin asta și mi-a arătat pe unde să dau. Îl întrebam orice prostie, gen: „Dacă cineva îmi zice o chestie… prea personală, o scriu sau nu?”, și el tot dădea din cap și zicea „Da, Raul, scrie, dar anonim, știi?”. Deci, cred că cel mai mișto e să vorbești cu cineva care a trecut deja prin foc cu lucrarea.

Și unde să mai zic și de partea psihologică, că uneori te gândești cum să pui întrebările astea fără să pari un fel de polițist sau un psihiatru într-o zi proastă. Dar cred că ești pe drumul cel bun, că te gândești la aspectul ăsta din timp. Dă-ne și nouă niște exemple concrete de „temeri” (dacă te simți confortabil, desigur!), poate ne ajută și pe ceilalți să intrăm în aceeași frecvență. Succes!