Salut, Ecaterina!

Înțeleg perfect prin ce treci! Etica în disertație… ah, ce poveste! Nu ești deloc singura, fiica mea a povestit la fel despre teza ei. Pare o corvoadă, nu-i așa? Să legi partea practică de cercetare de… sensul profund, cum zici tu, e ca și cum ai încerca să agăți fum de ceaun.

Cât despre studiile alea obscure care-ți dau de gândit, well, that’s the spirit! Adică… e bine că te gândești critic, dar da, poate fi și copleșitor. Eu, când am trecut prin asta (acum mult, mult timp, dar parcă ieri!), am încercat să deleg problema. Adică, am abordat etica din mai multe unghiuri: să văd ce spun ghidurile universitare, ce au făcut alții înainte pe teme similare (un mic stalking academic, dacă vrei), și, cel mai important, să mă întreb ce consecințe pot avea rezultatele cercetării mele, chiar și pe termen lung. Nu doar ce am făcut, ci ce ar putea face alții cu informația.

Uneori, sensul profund nu vine dintr-o revelație bruscă, ci din construcție. Poți să dedici un capitol separat (nu neapărat lung) unde să prezinți principiile etice aplicate, să explici ce analize ai făcut pentru a te asigura că ești onestă cu metodologia și cu interpretarea datelor. Apoi, să revii la asta în discuții, subliniind cum anume respectarea acestor principii (sau, dacă e cazul, dilemele etice care apar) îți susțin concluziile și relevanța lucrării.

Ce studii obscure ai găsit? Poate dacă ne spui puțin despre ele, putem să ne dăm și noi cu părerea, cine știe, o idee de-a mea oricum e vagă de la sine. 😉

Îmbrățișări și mult curaj!
Catalina