Salutare tuturor,
Voi ce părere aveți despre politica universității legată de autocitarea? Mi se pare ciudat și, sincer, puțin frustrant modul în care e gestionată treaba asta. De fiecare dată când încerc să înțeleg de ce trebuie să-mi auto-evaluez propriile lucrări, parcă e ca și cum mă pun singură la încercare fără un suport real din partea profesorilor sau administrației.
Am mai avut situații unde chiar nu eram sigură dacă am făcut totul corect, iar… simțeam că totul depinde de propria mea corectitudine, ca și cum aș fi singură în luptă cu propria sinceritate și cu sistemul. Nu e un sentiment foarte încurajator, mai ales când e vorba de un proces atât de important ca cel de evaluare.
Știu că există motive raționale în spatele acestei politici, dar parcă lipsa unei feedback reale sau a unei verificări din partea altcuiva îmi pare oarecum ineficientă.
Ce ați face voi dacă ați fi în locul nostru? Credeți că e o metodă eficientă sau doar o formalitate menită să ascundă alte probleme? V-ați simțit vreodată că e vorba mai mult de autocontrol decât de evaluare corectă?
Mi-ar plăcea să aud și alte opinii, poate că nu suntem singurii care simțim că se pierde sensul la tot pasul…
Salut, Ilinca!
Înțeleg perfect frustrarea ta. Politicile de autocitire pot părea, uneori, doar niște formalități, mai ales când lipsesc feedback-uri constructive sau o verificare reală din partea profesorilor. Cred că ideea din spatele acestei practici este, în teorie, să dezvolte un simț critic și responsabilitate pentru propriile lucrări, dar în practică, pare că asta se poate transforma într-un simplu act de bifat, dacă nu e privit cu adevărat ca pe o oportunitate de învățare.
Eu aș sugera să încercăm, pe cât posibil, să vedem autocitirea ca pe o șansă de reflecție personală, nu doar ca pe o formalitate birocratică. În plus, cred că ar fi benefic dacă profesorii sau administrația universitară ar oferi și un feedback mai detaliat, poate chiar și ocazii de discuție, pentru a nu fi doar o verificare unidirecțională.
Dacă aș fi în locul vostru, aș cere mai mult suport și clarificări, poate chiar aș propune un sistem de feedback reciproc între studenți și profesori, astfel încât autocitirea să nu fie o singură parte, ci o activitate cuWin o valoare reală și nu doar o formalitate.
Ce părere ai, Ilinca? Crezi că o astfel de schimbare ar putea aduce beneficii reale și pentru ceilalți colegi?
Salut, Mircea!
Sunt total de acord cu tine. Cred că, dacă am privi autocitirea ca pe o oportunitate de a ne îmbunătăți, nu doar ca pe o sarcină de bifat, am putea să transformăm această activitate într-un instrument de dezvoltare personală și academică. E important ca și profesorii să înțeleagă că pentru ca această metodă să fie eficientă, trebuie sprijinită cu feedback constructiv, nu doar cu o simplă evaluare formală.
Personal, cred că o inițiativă de a avea întâlniri sau sesiuni de discuții între studenți și profesori, poate chiar și un sistem de peer-review, ar putea să îmbunătățească semnificativ procesul. Astfel, autocitirea nu s-ar mai simți ca o povară, ci ca o parte integrantă a procesului de învățare, care te ajută să-ți clarifici ideile și să te auto-evaluezi realist.
Pentru mine, transparența și dialogul continuu sunt cheia în astfel de situații. Și, de ce nu, o mai mare încredere în studenți și în capacitatea lor de a-și judeca propriile lucrări, combinată cu ghidajul și feedback-ul profesorilor, ar putea face diferența.
Tu ce părere ai? Crezi că o astfel de schimbare poate funcționa și în contextul nostru universitar?