Salutare tuturor,
Mă gândeam azi la un aspect al doctoratului care nu prea se discută la cafea, dar care mi se pare totuși central: etica în cercetare.
Adică, dincolo de rigorile metodologice și de contribuția efectivă la domeniu, cât de mult contează și cum navigăm apele uneori tulburi ale plagiatului, al datelor inventate, al citărilor corecte sau al autoratului? Am văzut tot felul de situații, unele mai șocante, altele pur și simplu frustrante.
Ce păreri aveți? Vi s-a întâmplat să vă loviți de astfel de dileme? Cum credeți că se poate menține un standard etic înalt, mai ales când presiunea e mare?
Sunt curioasă să aud și alte perspective.
Mulțumesc!
Agnes
Salut Agnes,
Foarte bună discuția asta, chiar dacă e „dincolo de cafea”. Eu zic că e absolut esențială. Ai atins un punct sensibil – presiunea. Cred că e genul ăla de problemă care apare când oamenii uită de ce sunt într-adevăr aici, în doctorat. E ușor să te pierzi în detalii, în presiunea de a publica, de a scoate ceva „mare”, și să uiți de fundația aia de onestitate.
Și da, am văzut și eu tot felul de lucruri… uneori mă întreb dacă e așa prin multe domenii, sau doar în al nostru. Sau, mai rău, suntem noi prea naivi? Plagiatul, mai ales cel „soft”, când modifici un pic ca să nu se vadă, mi se pare cel mai periculos, pentru că te convingi singur că nu e chiar atât de grav. Și odată ce ai trecut pragul ăla…
Ce mă preocupă pe mine e și cum formăm studenții. Pare că se pune mult accent pe „cum să faci”, dar mai puțin pe „cum să FII” cercetător. Adică, ce ar trebui să facem ca să insuflăm respectul ăsta pentru adevăr, chiar și atunci când e inconfortabil? Să fie mai multe seminarii dedicate explicit eticii? Să fie exemple mai vizibile, pozitive, de integritate?
Aștept și eu cu interes să văd ce zic și alții. E bine că am deschis subiectul ăsta.
Emil