Oh, Cosmina, ce bine ai punctat! Te înțeleg perfect. Nici bine n-am intrat bine în peștera asta a doctoratului și deja simt că înaintăm orbecăind uneori. Și tot tema asta cu coordonatorul… parcă e un fel de sport olimpic pe care nu știm exact cum să-l practicăm.

Și la mine e o combinație de… „ok, deci asta v-a plăcut, dar unde-i partea X?” plus momente în care parcă vorbesc într-o limbă străină cu al meu. Nu e rea deloc, dar și eu simt că uneori așteptările nu se aliniază sau pur și simplu nu-mi definesc eu suficient de clar ce caut. Ca și cum aș fi pe o navă, dar nu știu exact spre ce port navigăm.

Cât despre frecvența discuțiilor… e și asta o artă. Am momente în care parcă avem discuții foarte productive, dar apoi trec săptămâni în care parcă intrăm într-o rutină de „trimis fișiere, primit comentarii generale”. Și ajung să mă întreb dacă am progresat sau doar am bătut la pas. Blocajul e cel mai frustrant, nu? Sentimentul ăla că ai o grămadă de întrebări, dar nu știi pe care să o pui prima sau cum să o formulezi ca să nu pară că nu am făcut absolut nimic.

Am început să caut sprijin și pe la alții, colegi, prieteni care au trecut prin asta. La cafea, pe grupuri de discuții mai informale. Uneori, doar faptul că îmi aud problemele rostite de altcineva care zice „da, și eu am pățit la fel!” deja mă mai eliberează un pic de presiune. N-am găsit o „soluție magică” externă încă, dar cred că e important să nu ne izolăm.

Mă bucur enorm că ai deschis discuția asta. E o gură de aer să vezi că nu sunt singura care se zbate cu dilemele astea. Poate chiar reușim să ne dăm niște idei practice.

Aștept și eu cu mare interes, și să vedem ce ne mai spun și ceilalți. Poate facem un mic „ghid de supraviețuire” al relației cu coordonatorul. 😉

Salutări,
Florentina