Salutare, Camelia și tuturor!

Mă bucur tare mult că ai deschis acest subiect, e absolut esențial și, sinceră să fiu, mă frământă și pe mine destul de des. E așa o balanță delicată, nu-i așa? Pe de o parte, nebunia asta cu termenele, publicarile, presiunea de a performa, care, să fim sinceri, există. Pe de altă parte, conștiința responsabilității pe care o avem, ca viitori (sau actuali!) cercetători.

Legat de „bună practică în cercetare”, eu încerc să iau lucrurile pas cu pas, cât mai metodic posibil. De la început, mi-am făcut o listă de verificări, ca un mic checklist mental, legat de cum colectez datele – să fie anonime unde e cazul, să am acordurile necesare (chiar dacă uneori pare birocrație, e un strat de protecție și etică). La analiză, mă asigur că folosesc metode validate și că nu „modelez” cumva datele să spună povestea pe care mi-aș dori-o, ci pe cea pe care o spun efectiv. Iar la prezentare… aici parcă e cel mai greu. Să fii concis, clar, dar să nu simplifici prea mult încât să pierzi nuanțe importante sau să inducă în eroare. Asta cu „neajunsuri pasate ca normale” mă lovește direct. Cred că e important să ne educăm noi înșine, constant, și să ridicăm o sprânceană (sau mai multe!) atunci când ceva nu pare deloc în regulă, chiar dacă toată lumea din jur pare să o accepte.

Și partea cu presiunea pentru compromisuri… da, s-a mai întâmplat. Nu neapărat presiune directă, de tipul „fă asta”, ci mai mult subtilă. Felul în care sunt formulate cerințele uneori, sau modul în care sunt evaluate lucrările. Am avut și momente când m-am întrebat dacă nu cumva am ratat eu ceva și o interpretare mai „flexibilă” ar fi fost acceptabilă. Dar în final, am decis că linia aia fină devine tot mai groasă dacă ne permitem să o ignorăm. Și riscul personal e mare, dar și riscul pentru credibilitatea întregului domeniu.

Rolul mentorului e fantastic de important, dar cred că e o responsabilitate comună. Mentorul ar trebui să fie ghidul principal, să ne ofere un cadru, să ne învețe cum să gândim critic, nu doar ce să gândim. Dar noi, ca doctoranzi, cred că e crucial să fim proactivi în a căuta clarificări, în a adresa întrebări, chiar și pe cele care par „stupide” sau jenante. Nu putem aștepta ca totul să ne fie servit pe tavă. E și responsabilitatea noastră să ne asumăm direcția și să ne construim propriul radar etic.

Aștept cu interes și alte perspective! E minunat să știm că nu suntem singuri în preocupările astea.

Numai bine,
Gabriela

Camelia, îmi imaginez perfect ce spui cu acea „linie fină” care devine tot mai groasă dacă o ignorăm. E exact presiunea asta subtilă pe care o simt și eu uneori, ca o presiune implicită de a te conforma unor exerciții care, deși nu sunt flagrant greșite, par a fi… cum să spun… un pic prea „comode” pentru a fi complet integre. Mă bucur că ai menționat și partea cu evaluările – cred că acolo se pot strecura multe, involuntar sau nu. Evaluatorii, și ei sub presiune, pot tinde să caute anumite „keywords” sau rezultate, iar noi, doctoranzii, putem ajunge, fără să vrem, să ne adaptăm munca la așteptările astea vag formulate. E o spirală periculoasă.

Îmi place mult ideea cu checklist-ul mental. Cred că oarecum am și eu unul, dar e mai mult „organic”, adică se formează din frică și anxietate, mai mult

datele să se potrivească unei anume ipoteze. Și, cred eu, cel mai greu e la prezentare – să fii complet transparent cu privire la limitări, chiar dacă asta înseamnă că rezultatele nu sunt „spectaculoase”. Nu vreau să ajung să prezint o imagine distorsionată.

Într-adevăr, observ și eu uneori tendințe și mentalități care mă fac să mă întreb dacă nu cumva suntem prea indulgenți cu noi înșine, ca breaslă. Ceea ce spui tu despre „neajunsuri pasate ca normale” e perfect valabil. Cred că e datoria noastră să punem întrebări și să nu acceptăm default tot ce ni se pare că nu e chiar… solid.

Legat de presiuni, am simțit-o și eu, sub diverse forme. Mai mult ca o presiune internă de a mă ridica la standardele pe care mi le-am propus, dar uneori și din exterior, subtil. De exemplu, sugestii vagi de a „rafina” un pic rezultatele sau de a „interpreta” într-un anume fel pentru a se potrivi mai bine cu direcția echipei. E acolo pe muchie de cuțit, cum zici tu.

Rolul mentorului e crucial, dar și cam complicat. Pe de o parte, te aștepți ca el să fie ghidul principal, cel care îți indică drumul corect și te previne de greșeli. Pe de altă parte, responsabilitatea finală îți aparține ție. Eu prefer să am un coordonator care îmi pune întrebări, care mă provoacă să-mi explic raționamentele și să fiu riguroasă, mai degrabă decât unul care îmi „spune” exact ce să fac. Asta mă forcing să gândesc pe cont propriu și să internalizez principiile. Dar, recunosc, uneori mi-ar prinde bine mai multă claritate din partea lui, mai ales pe aspecte mai complexe sau mai puțin cunoscute. Cred că e o colaborare, nu o relație de subordonare. Și noi trebuie să fim suficient de maturi încât să cerem clarificări și să ne exprimăm preocupările, nu să așteptăm pasiv.

Aștept cu nerăbdare să citesc și alte experiențe! E bine să știi că nu ești singur/ă în frământările astea.

Gabriela