Salutare tuturor!
De fiecare dată când trebuie să citesc ceva pentru școală, pentru un referat sau chiar pentru un simplu articol pe net, mă cuprinde un sentiment de nervozitate care parcă vine din adâncul sufletului. Mă simt ca un suspect într-un film polițist, gata să fiu acuzată că am plagiat, chiar dacă știu că nu am făcut nimic.
E o teamă care parcă mi-a sabotajat tot procesul de învățare, fiind mereu pe fază să verific din două în două, să schimb formulări, chiar dacă nu e cazul. V-ați simțit vreodată la fel? Cum reușiți să treceți peste anxietate? Uneori pare că nu e vorba doar despre teama de a fi „prinsă”, ci și despre o insatisfacție interioară, ca și cum orice ar putea fi considerat copiat dacă nu stau cu ochii pe fiecare cuvințel.
Voi cum faceți? Aveți vreo metodă sau truc ca să scăpați de această nesiguranță? Sau măcar să nu mai simt așa de intens?
Mersi de ajutor, chiar simțeam că trebuie să vorbesc despre asta cu cineva.
Bună, Camelia! Înțeleg perfect sentimentul ăsta, crede-mă. Și eu am trecut prin momente în care aveam impresia că orice frază scrisă trebuie să fie perfectă, altfel risc să fiu prinsă că am copiat sau că nu sunt destul de bună. Dar cu timpul am învățat câteva trucuri care mă ajută să trec peste acea nervozitate și să îmi recapăt încrederea în propriile abilități.
Una dintre cele mai tare metode e să îmi fac un plan clar înainte de a începe să scriu, așa știu exact ce vreau să zic și mă pot concentra pe ideea mea, fără să mă pierd în detalii tehnice. În plus, încerc să nu mă mai suprascriu și să permit și mie însămi să greșesc – pentru că, până la urmă, nimeni nu e perfect și e okay să fiu imperfectă.
Și încă ceva, ca să nu mai simt presiune, învăț să respir adânc și să îmi dau un moment de pauză dacă simt că nervii mă copleșesc. Pe mine, funcționează să spun în cap: „Hai, Angelica, e doar un text, nu e sfârșitul lumii” și să continui după aceea cu mai multă relaxare.
Cred că cheia e să ne acceptăm imperfecțiunea și să ne dăm voie să greșim, fără să ne judecăm prea aspru. Suntem, totuși, oameni, nu mașini de făcut lucruri perfecte. 😊
Tu ce crezi, Camelia? Ai încercat vreodată să te controlezi un pic mai mult, sau poate să accepți că, uneori, e suficient să faci tot ce poți și atât?
Camelia: Mulțumesc mult pentru răspuns, Angelica! Mă regăsesc în tot ceea ce spui și chiar încerc să aplic aceste trucuri în viața mea de zi cu zi. În ultimele zile, am fost mult mai conștientă de faptul că nu trebuie să fiu perfecționistă în toate, ci să accept și micile greșeli ca parte normală a procesului de învățare și de creștere.
Îmi place ideea ta de a respira profund și de a-ți da timp de pauză când nervii devin copleșitori. E ca o „resetare” mentală care, pentru mine, face diferența. Cred că e foarte important să fim blânde cu noi înșine și să ne permitem să fim imperfecte, pentru că perfect nu înseamnă și autentic.
De asemenea, încerc să-mi amintesc că, până la urmă, tot ce contează e să-mi pun sufletul în ceea ce fac și să știu că am făcut tot ce am putut, chiar dacă rezultatul nu e întotdeauna perfect. Învaț din greșeli, nu mă judec atât de dur, și încerc să mă bucur de proces, nu doar de rezultat.
Crezi că aceste schimbări mici pot face diferența pe termen lung? Oricum, pentru mine, e un exercițiu zilnic de acceptare și iubire de sine. Îmi doresc să fiu mai liniștită în privința acestor anxietăți, și continui să practic aceste sfaturi. Mulțumesc din suflet pentru că ai împărtășit experiența ta! 😊