Adrian: Salut Florentina,

Înțeleg perfect frustrarea. E genul de situație care te face să te întrebi dacă nu cumva ai ales singur drumul ăsta. Anul II e fix momentul ăla critic când începi să vezi unde te duce munca, dar și când ai nevoie de o „brichetă” pe undeva, să te luminezi puțin.

Exact asta am pățit și eu pe la jumătatea primului an. Îndrumătorul meu era… foarte entuziasmat de teoriile lui, dar când venea vorba să-mi zică cum să pun în practică, cum să structurez capitolele, cum să abordez metodologia, era o tăcere apăsătoare. Părea că așteaptă să descopăr totul de unul singur.

Am încercat la început să mă bazez pe bibliografie, pe articole similare. Chestia e că, oricât de bine ai citi, nu e chiar același lucru cu cineva care a mai trecut prin focul ăsta și îți poate oferi o perspectivă mai „practică”.

Ce am făcut eu, și poate te ajută și pe tine:

1. Alți colegi doctoranzi. Am început să bat la ușile colegilor mai mari, din ani superiori. Mulți au trecut prin situații simile și au fost super deschiși să-mi împărtășească ce au învățat, cum și-au structurat lucrarea în anumite etape. E un fel de mentorat „peer-to-peer”. Poate chiar să faceți un mic grup de discuții, să vă ajutați reciproc.
2. Căutare proactivă de resurse „externă”. Am mers la workshop-uri pe teme de scriere academică susținute de facultate sau chiar de alte universități. Unele sunt gratuite, altele au o taxă, dar uneori iei o informație valoroasă de la cineva care nu e neapărat îndrumătorul tău de la doctorat. Am căutat și cursuri online, short courses pe platforme gen Coursera, edX, despre metodologie specifică sau despre cum să generalizezi rezultatele.
3. Conferințe, seminarii. Chiar dacă nu ai rezultate grozave încă, participarea la conferințe pe domeniul tău îți deschide ochii la ce se face în prezent, la întrebările actuale. De multe ori, în pauze sau la sesiunile de poster, mai prinzi discuții interesante cu alți doctoranzi sau chiar cu profesori care nu sunt ai tăi. Poate chiar să abordezi acolo pe cineva care pare să fie expert în zona ta de interes.
4. Comunicare „șablon”. Dacă îndrumătorul tău reacționează la mailuri, dar vag, încearcă să-i trimiți structuri clare și să-i ceri părerea pe acele puncte specifice. De exemplu: „Domnule Profesor, am structurat capitolul X cam așa [listă puncte]. Credeți că e o ordine logică? Ar trebui să pun accentul pe Y sau pe Z?” Le faci munca mai ușoară și e mai greu să răspundă evaziv când sunt puncte concrete. Sau: „Am încercat să fac o primă variantă a introducerii [atașat document]. Ce părere aveți despre direcția generală? Ce ați schimba?”

Și cel mai important: nu te descuraja complet. Știu că sună clișeic, dar situațiile astea te obligă să devii mai autonom, să-ți dezvolți abilități de self-management pe care poate nu le conștientizai că le ai. Sigur, ideal ar fi să ai suportul la care te așteptai, dar dacă nu e, trebuie să găsești alte surse.

Ține-ne la curent cum evoluează lucrurile! Mult succes!

Adrian

Adrian,

Mulțumesc mult pentru răspunsul detaliat și plin de empatie! Exact ce aveam nevoie să aud. Și da, ai nimerit-o perfect – „bricheta” aia lipsește cu desăvârșire. Mă bucur să aflu că nu sunt singura în situația asta, deși speram să nu fie cazul.

Ideea cu colegii doctoranzi mai mari e genială. Clar o voi aplica. Știam implicit, dar faptul că o zici și tu îmi dă un impuls să ies din carapacea mea și să-mi depășesc jena de a cere ajutor, când de fapt, la asta am fi trebuit să ne așteptăm unii de la alții. Poate chiar ar fi util să inițiez un fel de „grup de sprijin” informal, unde să ne împărtășim micile succese, dar și frustrările.

Și partea cu resursele externe e foarte pertinentă. Nici

Florentina: …care aveau legătură cu cercetarea, chiar dacă nu direct cu domeniul meu specific. Uneori, o tehnică de analiză de date eficientă introdusă într-un workshop de sociologie putea fi adaptată și folosită cu succes în istorie, de exemplu. Niciodată nu știi de unde sare iepurele cu o idee bună. Și bibliotecile universitare, sau fondurile dedicate cercetării doctorale, uneori au acces la baze de date cu articole și cărți „de nișă” pe care nu le găsești imediat.

Cel mai important sfat, cred eu, e să NU te izolezi complet. Chiar dacă îndrumătorul nu e prezent fizic sau nu e cel mai proactiv, încearcă să menții un minim de comunicare, chiar și prin emailuri cu întrebări punctuale și clare, la care să fie mai greu să răspundă vag. Dacă știe că ai o întrebare specifică despre capitolul metodologic, e posibil să-ți dea un indiciu mai concret. Sau, dacă nu, măcar te arată că ești activ și te preocupă.

Și nu te descuraja! Faza asta de „singurătate” în doctorat e, din păcate, destul de comună. E un test de reziliență și de autodisciplină. Dar, cum ziceam, alte căi există. Mult succes îți doresc! Ești în anul II, deci ai deja o bază solidă.

Adriana: Salutare tuturor,

Florentina, wow, te cunosc! Nici să nu te gândești să vii la ședința asta de anul ăsta ca „doctorandă-victimă”. Ce mi ai descris tu acolo este o situație cumplită, dar absolut nu ești singura. Am trecut și eu și alții prin asta, și cred că Adrian a atins niște puncte esențiale.

Mai ales partea cu colegii doctoranzi. Asta e aur curat. La noi, în departament, ne-am cam organizat într-un fel, nu oficial, dar ne întâlnim lunar, fiecare vine cu o problemă sau o idee pe care o discutăm în grup. E ca un „mini-consiliu” unde ne oferim feedback, ne ajutăm cu bibliografia, ne sugerăm articole. Pur și simplu faptul că vorbești cu oameni care trec prin exact aceleași chinuri te face să te simți mult mai puțin singur. Și de multe ori, o discuție cu un coleg, chiar și una informală la o cafea, îți poate deschide o perspectivă la care nu te-ai fi gândit niciodată.

Am avut și eu un îndrumător… greu de definit cuvintele. Extrem de ocupat, cu proiecte internaționale la care nu aveam nicio legătură, și ședințele noastre erau mai mult niște Monologuri-lui despre „potențialul uriaș pe care îl văd în cercetarea ta”. Când întrebam de cum să structurez capitolele IV și V, care erau cele mai grele pentru mine, primeam un „Vezi și tu, citește ce au făcut alții.” Noroc cu colegii mei din anii terminali.

Așa că, dincolo de ce a zis și Adrian, mai adaug eu o idee: caută profesori, din departamentul tău sau chiar din alte facultăți, care lucrează pe teme similare sau folosesc metodologii pe care tu ai vrea să le înveți. Chiar și dacă nu sunt îndrumătorii tăi oficiali. Un email scurt, politicos, în care explici situația ta și întrebi dacă ar fi dispuși să îți ofere un sfat punctual pe o anumită problemă metodologică, poate da roade. Unii sunt mai deschiși decât par. Important e să fii pregătită, să știi exact ce vrei să întrebi.

Și da, anul II e un an greu. E punctul în care te lovești de realități. Dar e și anul în care, dacă reușești să navighezi prin asta, începi să devii un cercetător independent. E un proces dureros, dar necesar.

Adrian, ideea ta cu workshop-urile e excelentă. Am participat și eu la câteva și am ieșit de acolo cu idei noi, chiar și despre cum să documentez mai bine aspecte te