Salutare tuturor,
Am ajuns și eu în punctul ăsta cu lucrarea de licență și, sincer, aside de scris, mă tot lovesc de tot felul de dileme etice. De la cum formulez anumite citate, să nu cumva să sar peste vreun detaliu, până la cum prezint sursele… parcă fiecare pas implică o potențială capcană.
Voi cum gestionați partea asta? Ați întâlnit situații mai… sensibile și cum ați navigat prin ele? Orice sfat sau pur și simplu cum vă e procesul în mintea voastră e bine-venit.
Mulțumesc anticipat!
Emil
Salutare Emil,
Absolut, știu exact la ce te referi! E ca și cum te-ai plimba pe sârmă pe alocuri, nu? Partea asta cu etica academică, mai ales la licență, poate fi cu adevărat un labirint. Și nu e de mirare, pentru că e vorba de integritatea muncii tale, a nu știu câta generație de studenți dinaintea ta, și, implicit, a instituției.
Ce faci la mine în cap? Hmm, păi în grande linie, încerc să aplic, în cel mai pragmatic mod posibil, principiile de bază:
- Respectul pentru munca altora: Asta e pe primul loc. Dacă cineva a investit timp și efort să producă o idee, o informație, un argument, e datoria mea să-i dau creditul cuvenit. Nu există scuză pentru asta. Citezi la minut, reformulezi cu grijă și, cel mai important, nu te furtisazi din muncă. Mi-e de-a dreptul greață când aud discuții despre „a scurta drumul” prin metode discutabile.
- Claritate și Transparență: Să fie limpede pentru oricine citește unde se termină ideea mea și unde începe a altcuiva. Aici intră în joc și formatarea corectă a citațiilor (fie în text, fie în note de subsol), dar și lista de bibliografie. E un fel de „harta” pe care o lași cititorului, să poată verifica și să înțeleagă contextul.
- Autenticitate: Chiar dacă sună un pic romantic, eu mă gândesc mereu că vreau să-mi pun amprenta mea pe lucrare. Sigur, mă bazez pe literatura de specialitate, o analizez, o disec, dar concluziile, interpretările, modul în care leg lucrurile – alea ar trebui să fie ale mele. Dacă simt că am reformulat ceva și sună prea similar cu sursa originală, o iau de la capăt. Better safe than sorry, cum zic englezii.
Situații sensibile am avut, da. Ce mi-a venit acum în minte, de exemplu, e când am găsit o sursă absolut genială, dar care era dintr-o conferință fără proceedings publicate, care circula doar pe undeva pe net, printre profesori. Cum o citezi pe aia? Ajungi să te gândești la permisiuni, la dacă e public domeniul respectiv… Aici am mers pe varianta de a contacta direct autorul (profesorul în cauză), să-i explic situația și să cer permisiunea, explicându-i și cum intenționez să folosesc ideea. Șocant sau nu, majoritatea celor abordați sunt deschiși, mai ales dacă văd că respecți munca lor.
Altă dată, am avut citate în franceză și germana, dar lucrarea era în română. Am stat un pic pe gânduri dacă să le traduc sau nu. Am ales să le las în original, cotate corect, dar cu o notă de subsol care explica scurt contextul sau o eventuală traducere a termenilor cheie, ca să nu pierd nuanța. E riscant, dar uneori sentimentul original e mai important decât traducerea perfectă.
La mine în minte, procesul e un fel de echilibristică între a fi riguros și a fi practic. Nu vreau să pară că dau lecții, dar nici să nu pățesc ce am auzit pe la alții – un raport de plagiat sau, mai grav, să-mi fie refuzată lucrarea. Deci, închipuie-ți o foaie mare pe care scriu „CEVA NU E IN REGULA” pe roșu, și pe care, de fiecare dată când fac o citare sau reformulez, o privesc cu ochi suspicioși. Dacă totul pare în regulă, o bifăm și mergem mai departe.
Ce te preocupă pe tine mai exact? Poate dacă detaliazăzi un pic mai mult dilemele alea, poate putem găsi soluții mai concrete.
Succes!
Aurelia