Stefan: Salut Carina,

Mă bucur mult că ai deschis subiectul ăsta, pentru că și eu am stat și m-am frământat mult pe tema asta. Exact sentimentul de labirint îl am și eu, sincer. Uneori pare că te zbați să bifezi niște căsuțe, mai mult decât să faci cercetare propriu-zisă.

Perioada de doctorat, prin natura ei, vine cu presiune, e clar. Dar cred că problema e când presiunea asta se transformă într-o listă de sarcini care parcă sfidează logica sau bunul simț. Partea cu publicațiile e clasică. Pe de o parte, ok, e bine să fii vizibil și să contribui la discursul academic. Pe de altă parte, dacă simți că trebuie să publici orice, oricum, doar ca să ai numar, calitatea cercetării poate avea de suferit. Și, dincolo de asta, nici nu toți doctoranzii au aceleași oportunități sau același tip de cercetare care se pretează la un volum mare de publicații în reviste de top.

Altfel, cum zici și tu, evaluarea muncii e o mare necunoscută. Cam ce anume cântărește cel mai mult? Simpla prezență la conferințe, ca și cum ar fi turism academic, sau rezultatele concrete, alea care contează pe termen lung? Și ce se întâmplă când munca ta e, să zicem, mai… teoretică? Sau când cercetarea ta e mai degrabă un maraton, nu un sprint?

Am văzut și eu cazuri în care doctoranzi și-au pierdut complet motivația pentru că sistemul pare să te împingă în direcții care nu se aliniază cu pasiunea lor pentru cercetare, cu ce îi determină să exploreze un domeniu. Și asta e o mare, mare păcat.

Ce experiențe ai avut tu? Poate ne și dai niște exemple concrete ca să înțelegem mai bine la ce te referi. Sunt și eu curios să aflu cum navighezi tu prin „normele” astea.

Numai bine,
Stefan

Carina: Stefan, mă bucur enorm să citesc ce ai scris! Exact asta simt și eu și e o ușurare să știu că nu sunt singura care se zbate în acest „labirint”. Și da, exact asta zici și tu: simți că bifezi căsuțe, nu că faci cercetare.

Partea cu publicațiile… e SFÂȘIETOARE, sinceră să fiu. Am colegi care deja simt presiunea asta infernală de a publica, iar unii nici măcar nu au ajuns în faza în care să aibă rezultate solide pe care să le poată trimite spre publicare. Faptul că se pune atâta accent pe „număr” în loc pe „calitate” sau pe relevanța reală a publicației pentru domeniul nostru… e descurajant. Și asta, cum zici și tu, creează o discrepanță enormă între cei care au, să zicem, un tip de cercetare mai ușor de „vândut” (adică, mai multe articole scurte, rapide) și cei care au un proiect mai amplu, mai aprofundat, care necesită timp și care nu se pretează la 10 articole minore.

Și chestia asta cu evaluarea… e un mister! La noi, parcă totul se învârte în jurul conferințelor. Ok, e fain să prezinți, să interacționezi, dar dacă asta devine criteriu principal în fața unei contribuții mai substanțiale la teză, mi se pare că pierde din sens. Am văzut chiar și tendința asta de a transforma doctoratul într-un concurs de „cine a călătorit cel mai mult prin lume la conferințe”. Și ce facem cu munca de laborator grea, de ore în șir? Sau cu analizele complexe care nu se traduc imediat prin 5 slide-uri la un congres?

Sau, mai grav, ce facem cu cercetarea care necesită timp, care e un maraton lent, nu un sprint? E vorba de domenii unde rezultatele nu apar peste noapte, unde ai nevoie de ani de explorare. Cum se potrivește asta cu standardele astea de „progres rapid și constant” impuse de sistem?

Cât despre experiențe… Hmm, cred că am avut ambele. Am avut parte de susținere și de feedback constructiv de la câțiva profesori, chestii care chiar m-au ajutat să văd lucrurile mai clar. Însă, pe de altă parte, am văzut cum colegi au fost pur și simplu „răciți” de sistem, și-au pierdut entuziasmul initial din cauza acestor presiuni și a lipsei de direcție clară. Mulți ajung să se întrebe dacă merită efortul, dacă efortul lor va fi apreciat corect, sau dacă doar bifează niște norme care la final nu reflectă profunzimea muncii lor.

Eu, personal, încerc să mă agăț de proiectul meu, să-mi