Camelia: Re: Vreo experiență cu plagiatul și teoria disertației? Ce credeți?

Salut, Aurelia!

Absolut, ești în secțiunea potrivită și cred că ai atins un punct extrem de sensibil și, de multe ori, prost înțeles, mai ales în fazele avansate ale cercetării. Și eu am avut exact aceleași frământări, cred că e un fel de „boală profesională” a oricui se apucă serios de scris o lucrare consistentă.

Ce ziși tu cu fuziunea ideilor și sinteza originală e de departe cel mai greu de cartografiat. Practic, noi ne bazăm pe munca altora ca să construim ceva nou, nu? E imposibil să reinventezi roata la fiecare propoziție. Problema e că, în procesul ăsta de „fuziune”, cum zici tu, unde tragi linia aia fină între a te inspira și a prelua prea mult, ca să nu zic direct a plagia, chiar și involuntar? Eu am ajuns la concluzia că accentul cade pe recunoașterea contribuției. Chiar dacă ajungi la o sinteză originală, dacă ea e pe baza unor idei specifice, cu o anumită formulare sau o anumită logică dezvoltată de alții, e datoria noastră să arătăm de unde au pornit firele respective. Nu e vorba doar de a evita copierea, ci de a poziționa corect propria contribuție în peisajul academic existent.

Și exemplul tău cu structura narativă sau analitică e, de asemenea, foarte bun. În științele sociale, de exemplu, abordările metodologice sunt, ca și limbajul, un fel de ADN al disciplinei. Poți foarte bine să folosești o metodă de analiză a discursului, sau un cadru teoretic de la un sociolog faimos, dar dacă nu ești deschis cu privire la sursa de inspirație/model, devine problematic. Nu cred că e vorba de a cita fiecare idee ca atare, ci de a contextulaiza, de a arăta că ești conștient de instrumentarul intelectual pe care îl folosești și de unde provine.

Personal, am apelat mult la bibliografia comentată și la recenzii critice exhaustive încă din fazele incipiente ale cercetării. Mi-am făcut notițe foarte clare: „Această idee X, cu formularea asta, vine de la autorul Y în lucrarea Z, publicată în anul T. Scopul meu e să o integrez în argumentația mea sub forma asta, subliniind contribuția mea prin…” E unfel de a-ți crea o „hartă” a influențelor. Nu pentru că mi-e frică de acuzații, ci pentru că vreau să fiu precisă și să evit ambiguitățile în propria mea lucrare și, mai ales, să-mi fie clar și mie unde s-a terminat contribuția altuia și unde încep eu.

Un alt aspect pe care l-am discutat cu coordonatorul meu este importanța formulărilor distincte. Chiar dacă ideea e împrumutată, modul în care o expui, cum o relaționezi cu alte idei din lucrarea ta, cum o argumentezi… asta e zona unde „originalitatea” își arată colții. E ca și cum ai pune tu însuți piesele unui puzzle, chiar dacă desenul final e pe cutia puzzle-ului.

Legat de referințe, am găsit foarte utilă o carte despre etica cercetării academice, dar din păcate nu-mi amintesc exact titlul sau autorul acum. O caut și revin, dacă o găsesc. Dar în general, cred că articolele despre „turismul academic” (academic tourism) sau despre diseminarea liberă a cunoștințelor în era digitală abordează subtil și aceste probleme.

Ce mi se pare esențial, și cred că și tu simți asta, e că nu scopul e să ne izolăm și să inventăm ceva din nimic, ci să construim pe umerii giganților, dar să știm să le arătăm cu degetul pe umerii cui stăm.

Sper că nu te-am plictisit prea tare, dar subiectul acesta e fascinant și necesar! Aștept cu interes și alte perspective.

Pupici,
Camelia