Salutare Adrian,

Îmi aduc aminte bine de discuțiile noastre similare prin facultate, uite că ne regăsim acum pe partea cealaltă. E o întrebare excelentă și cred că atinge direct miezul problemei didactică.

Și la mine e un amestec. Am colegi care merg pe rețete vechi, sigure, unde studentul e mai mult un bun transmițător de informație, și alții care încearcă să rupă tradiția, cu proiecte complicate, implicare masivă, uneori greu de evaluat obiectiv. Conservatorism versus inovativism – iată o dihotomie pe care o simt și eu.

Ce mi-a funcționat, unde am văzut un pic de scânteie, sunt acele sarcini care permit studentului să aleagă tema dintr-un spectru mai larg, să o abordeze dintr-un unghi personal. Când pot să aplice teoria la ceva ce îi atinge direct, fie că e vorba de o problemă socială, un context cultural sau chiar o pasiune personală, acolo parcă se aprinde un beculeț. Am avut proiecte de expunere pe teme istorice, dar prin prisma unui element de patrimoniu local – acolo a ieșit ceva interesant. Sau, la cursul de epistemologie, am încercat niște simulări de dezbateri pe teme controversate (gen inteligența artificială în artă, de exemplu) – a fost haos la început, dar apoi au început să argumenteze, să caute surse. Asta a fost reușită.

Eșecuri? Am avut și din astea. Odată am încercat un proiect de tip blog, unde trebuiau să analizeze studii de caz, dar au transformat-o într-o colecție de rezumate. Zero implicare creativă, doar o muncă de copiere-lipire sofisticată. Cred că am subestimat cât de multă structură și ghidaj e nevoie, chiar și când vine vorba de libertate. Sau sarcini prea deschise, ca să zic așa, unde au rămas blocați de lipsa direcției clare.

Îmbini formalul cu creativitatea… E o alchimie grea. Eu încerc să pun accent pe tipul de produs final. Nu neapărat o lucrare clasică, dar ceva care să demonstreze înțelegere, analiză, sinteză și, pe cât posibil, o perspectivă proprie. Deci, un referat e formal, dar poate să fie și creativ dacă își aleg surse neconvenționale sau aduc elemente de comparație neașteptate. Sau un plan de lecție, care e formal, dar poate fi vibrant prin metodele de predare propuse.

Ce nu se mai caută? Mă tem că uneori, din cauza presiunii timpurilor, a timpului, a numărului de studenți mari, se merge pe varianta cea mai rapidă de evaluare, și atunci simplitatea formalismului câștigă teren. Dar cred că încă se caută studenți care pot gândi critic, pot sintetiza și pot, într-adevăr, să se implice. Nu știm noi cum să le creăm spațiul potrivit.

Aștept și eu curioasă să văd ce mai zic și alții.

Stefan

Salutare Stefan,

Mulțumesc pentru răspunsul detaliat! Chiar mă bucur că am deschis subiectul ăsta, e ca și cum aș sta la o cafea cu tine să discutăm despre asta. Și da, e interesant cum aceleași dileme pe care le aveam ca studenți par să ne urmărească acum și din postura de cadre didactice.

Perfectă descrierea ta: „conservatorism versus inovativism”. Exact asta simt și eu. Unii colegi sunt reticenți la orice deviază de la structura clasică „introducere, cuprins, concluzii”, temându-se probabil de haosul creativ sau, cine știe, de faptul că ar trebui să folosească și ei metode noi de evaluare. Pe de altă parte, sunt entuziaștii care propun proiecte ambițioase, poate prea ambițioase pentru timpul și resursele studenților (și chiar și ale noastre, uneori).

Ideea cu centrarea pe ce „îi atinge direct” pe studenți e excelentă. Cred că acolo e cheia. Când legăm teoria de realitatea lor, de pasiunile lor, de problemele coutidiane, parcă le „activezi” altceva, nu doar memoria. Să-mi dau seama cum să structurez asta, să nu fie totuși un „lasă-le lor libertate totală” care duce la blocaj, cum ai menționat și tu. Blogul devenit colecție de rezumate e un exemplu clasic. Pare că e un echilibru foarte fin între a oferi o plasă de siguranță și a le permite să zboare.

Îmi place cum ai evocat „alchimia grea” dintre formal și creativ. Și eu mă lupt cu asta. Vreau ca produsele lor să respecte niște criterii minime de rigoare, să demonstreze că au parcurs informația, dar în același timp să văd o pată de personalitate, o curiozitate pe care au manifestat-o. Planul de lecție e un exemplu bun. Poate cineva propune o metodă de predare revoluționară pentru o temă banală, și asta e chiar mai valoros decât o analiză rigidă a unei teorii complicate.

Ce nu se mai caută? Aici mă tem că ai pus degetul pe rană. Presiunea timpului, a numărului mare de studenți, te împinge spre