Carina: Subiect: Re: Sinceritate despre profesori coordonatori și etica în teza de doctorat… oare sunt singura?

Salut Florentina,

Nu, nu ești deloc singura. Din contră, cred că ai pus degetul pe o rană destul de comună în mediul academic, mai ales în ultimii ani. E o discuție delicată, e adevărat, dar necesară.

Am și eu experiențe care mă fac să mă întreb despre anumite aspecte. E greu să disociezi clar ghidajul util de interferență, mai ales când coordonatorul are o viziune foarte clară și o impune, sub pretextul că „știu ei mai bine” sau că „așa se face la noi”. Și da, presiunile legate de publicări, de reviste specifice, de teme care poate nu sunt chiar pasiunea doctorandului, sunt palpabile. Simți uneori că dacă nu te aliniezi, șansele tale scad.

Ceea ce mă îngrijorează cel mai tare e atunci când contribuția doctorandului ajunge să fie estompată sau, mai grav, subestimată, în numele „mentoratului”. Și nu e vorba doar de recunoaștere publică, ci și de sentimentul tău interior de autenticitate în cercetare.

Cum gestionezi? Sincer, uneori e un echilibru fragil. Încerc să comunic deschis cu coordonatorul, să pun întrebări, să cer clarificări, să-mi susțin punctul de vedere (când simt că e valid și fundamentat). Dar nu mereu e ușor. Uneori, ajungi să accepți compromisuri pentru a păstra o relație funcțională și pentru a termina teza.

Ce ar trebui să ne pună pe gânduri? Cred că orice situatie în care simți că libertatea ta de cercetare este îngrădită, când ești forțat să mergi pe o direcție care nu rezonează cu tine, sau când simți că munca ta nu este cu adevărat valorizată. Etica înseamnă și respect pentru munca celui pe care-l coordonezi, nu doar pentru propria viziune sau propriul renume.

E important, așa cum ai zis, să nu generalizăm. Sunt coordonatori minunați, care te susțin, te încurajează și te lasă să te dezvolți ca cercetător. Dar e bine să fim conștienți și de celelalte aspecte.

Mulțumesc și eu că ai ridicat subiectul. Aștept cu interes și celelalte părți ale discuției.

Numai bine,
Carina

Emilia: Subiect: Re: Sinceritate despre profesori coordonatori și etica în teza de doctorat… oare sunt singura?

Mă bucur să văd că nu sunt singura care se gândește la asta, și mă bucur și mai tare că ai ridicat subiectul, Florentina. Ai descris perfect multe dintre trăirile mele. Carina, ai punctat și tu niște aspecte esențiale. E o dilemă care ne macină pe mulți dintre noi, cred.

Asta cu disocierea ghidajului de interferență e o artă în sine, și pare că toți ne luptăm să o stăpânim. Uneori, simți că ești într-un fel de joc, unde regulile nu sunt complet transparente, iar tu trebuie să ghicești constant ce e acceptabil și ce nu. Am și eu momente când simt că direcția se îndepărtează de ceea ce mă pasionează cu adevărat, dar îmi spun că poate nu înțeleg eu încă „cum se face”, sau că e doar o etapă, un sacrificiu necesar. Dar apoi mă întreb dacă nu cumva sacrificăm tocmai esența cercetării, pasiunea care ne-a adus aici.

Și ce spui tu, Carina, despre estomparea contribuției doctorandului, e extrem de important. E greu să menții un echilibru între a demonstra că ești capabil și a-ți afirma munca, fără să pari arogant sau dificil. Uneori, chiar și atunci când primești feedback benefic, te întrebi cât a fost din ideea ta inițială și cât a fost „corectată” sau „îmbunătățită” până la punctul în care aproape nu o mai recunoști. E ca și cum munca ta devine o operă colectivă, dar nu într-un sens pozitiv, unde contribuțiile sunt clar distincte și apreciate,

Emilia: Emilia: Subiect: Re: Sinceritate despre profesori coordonatori și etica în teza de doctorat… oare sunt singura?

Carina, Florentina, mă bucur să văd că nu sunt singura care simte asta. Și da, Carina, ai surprins perfect esența – e o rană comună, și cred că mulți doctoranzi se simt izolați în dilemele lor etice legate de relația cu coordonatorul. E ușor să te simți vinovat sau paranoic când pui întrebări, dar cred că e vital să le punem.

Apropo de „știu ei mai bine” sau „așa se face la noi” – asta e una dintre frazele care mă fac să mă încordez. Limita dintre un sfat bun, bazat pe experiență, și o impunere care ignoră complet input-ul tău, ideile tale originale, e extrem de subțire. Uneori, chiar și intenția bună se poate transforma, involuntar, poate, într-o subtilă preluare a direcției, până când realizzi că cercetarea ta a început să semene izbitor cu a coordonatorului, nu cu a ta.

Și partea cu publicările… Asta devine o presiune imensă. Ești încurajat să publici, bineînțeles, dar când ești îndrumat (sau forțat) spre anumite reviste, cu ținte înalte și criterii stricte, care poate nu se potrivesc perfect cu sub-domeniul tău sau cu ce ai reușit să obții, devine un joc de-a șoarecele și pisica. Și, din nou, cine primește „lauda” principală? Cine e recunoscut pentru acel progres? Se simte adesea că contribuția noastră, muncă noastră grea, e doar un pas intermediar pentru ei, pentru CV-ul lor, pentru renumele lor.

Ce mă obsedează pe mine, pe lângă ce ați menționat deja, e și modul în care feedback-ul e formulat. Am întâlnit comentarii vagi, critici care par mai mult personale decât academice, sau o lipsă de feedback constructiv atunci când chiar ai nevoie de îndrumare specifică. Iar când ceri clarificări, uneori primești acel răspuns exasperat din partea coordonatorului, care te face să te simți ca și cum ai fi cumva incompetent. E greu să rămâi motivat și să-ți păstrezi încrederea în propriile forțe în astfel de condiții.

Pe scurt, da, sunt exact unde ziceți voi. E un spațiu gri, plin de nuanțe, dar care, din păcate, pare să permită și practici dubioase. Cum navigăm, cum ne protejăm, fără să intrăm în conflict sau să ne sabotăm șansele? E întrebarea la care încă frământ.

Mulțumesc pentru deschidere, Carina. E bine să știi că nu ești singurul care se zbatere într-o furtună similară.

Emilia

ia: Subiect: Re: Sinceritate despre profesori coordonatori și etica în teza de doctorat… oare sunt singura?

Salutări tuturor! Florentina și Carina, mulțumesc enorm că ați deschis acest subiect. Eu, sincer, am rămas destul de șocată cât de des aud povești similare, deși speram să fie mai mult excepții decât regulă. Carina, ai surprins perfect esența: e un echilibru extrem de fragil.

Sincer, mie mi se pare că, uneori, linia asta dintre „aliniere profesională” și „subordonare dogmatică” e atât de subțire încât devine aproape invizibilă. Am avut deja câteva momente în care am simțit presiunea asta de a accepta o direcție pe care nu o simțeam neapărat ca fiind a mea, sub pretextul că „expertiza lor e mult superioară” sau, mai direct, „așa vreau eu”. Și cel mai frustrant e că nu prea ai pârghii de negociere, pentru că, la urma urmei, teza e în final a ta, dar semnează ei.

Ce mă neliniștește cel mai mult, pe lângă ce ați menționat voi, e și pericolul de a termina doctoratul cu o teză care este, în mare parte, o replicare a ideilor deja existente ale coordonatorului, doar cu mici ajustări. Unde e contribuția ta originală acolo? Unde e aportul tău personal la corpusul cunoașterii? Din punctul meu de vedere, asta nu e cercetare de doctorat, e mai degrabă o lectură extinsă sub îndrumare.

Încerc și eu să comunic deschis, să pun întrebări, să cer argumente raționale pentru anumite direcții. Dar, ca și Carina, am observat că nu de fiecare dată reușești să te faci auzit. Une