Florentina, draga mea, ce bine te înțeleg! Exact dilemele astea mă bântuie și pe mine de cum am intrat în hățișul ăsta al licenței. Parcă e un echilibru fin unde trebuie să mergi constant, să nu cazi în niciunul din șanțurile astea mari.

Ce zici tu cu „cât de mult lăsăm să se vadă”… am pățit și eu. La început, eram pe principiul „măcar să vadă că muncesc de zor, chiar dacă e o ceață pe alocuri.” Dar apoi mi-am dat seama că asta poate fi interpretat ca lipsă de claritate, nu ca efort. Și atunci am început să mă concentrez mai mult pe a selecta ce prezint, să fie relevant pentru progresul meu, nu neapărat ca o carte deschisă la fiecare pagină. Am învățat să grupez ideile, să le structurez pe etape logice, chiar dacă în mintea mea e un haos nebun uneori. E ca și cum ai sorta hainele – le pui frumos pe categorii, nu le arunci gramadă.

Și partea cu etica… Oooof! Asta e cea mai grea. Mă tem constant să nu cumva am greșit undeva, să nu fi omis ceva, să nu fi interpretat greșit o sursă. Am dezvoltat un fel de „ritual” personal: de fiecare dată când folosesc o informație, mă opresc și mă întreb: „Sunt sută la sută sigură că am înțeles corect? Am creditat sursa cum trebuie?” E o mică pauză de reflecție care mă ajută enorm. Și am descoperit că cel mai bun mod de a evita orice urmă de… știu eu… „problemă” este să fi excesiv de precaută. Mai bine să citez de două ori decât să nu citez deloc, sau să zic „am ținut minte asta”.

Și partea cu rumegările, da, perfect spus! Cred că mulți profesori apreciază și mai mult dacă arăți că ai depus un efort intelectual, chiar dacă nu e totul perfect lustruit. Poate că ar trebui să ne încurajăm mai mult să arătăm și procesul de gândire, nu doar rezultatul final. Dar, cum zici și tu, linia e fină.

Interesantă discuția, Florentina! Eu zic că suntem pe drumul cel bun dacă ne punem astfel de întrebări. E un semn bun, zic eu.
Numai bine,
Izabela

Florentina: Ah, Izabela, mă bucur enorm să citesc gândurile tale! Exact asta mă gândeam și eu zilele astea, simt că am găsit un suflet pereche (academic, evident!) în nebunia asta. Partea cu „ceața” – perfect descrisă! Am și eu momente în care simt că mă învârt în cerc și îmi vine să spun „uite, uite cât mă chinui!”, dar apoi îmi dau seama că ce caută de fapt e direcția, progresul, nu neapărat dovada fiecărui pas pe care l-am făcut.

„Să sortezi hainele” – îmi place comparația asta! E exact așa, trebuie să prezinți un garderob ordonat, nu un cufăr răvășit, chiar dacă în cufăr ai găsit și niște bijuterii ascunse prin petice. Asta înseamnă și o mai bună înțelegere a ceea ce ai adunat, nu? Când începi să filtrezi și să structurezi, ajungi să te clarifici și pe tine.

Și ritualul tău de verificare… genial! Cred că o să-mi însușesc și eu „auto-interogarea” asta. E atât de ușor să te lași purtat de val și să crezi că „știi”, când de fapt doar ai reținut o idee superficial. Precauția excesivă, cum spui tu, e un fel de autostradă spre siguranță în lumea asta academică. Mai bine să fii considerat prea pedant cu citările, decât… invers.

Și da, partea cu epifaniile sau „rumegările” cum le numesc eu… Exact! Poate că, dacă am fi mai deschiși să arătăm că am trecut prin faza asta de „ce fac, unde merg?”, ar mai detensiona puțin relația cu profesorii. Să vadă că nu am copiat la indigo, ci am trecut printr-un soi de sinteză personală, chiar dacă uneori dureroasă. E o formă de maturitate academică, parerea mea.

Mă bucur că tocmai ne punem aceste întrebări. Mă face să cred că, indiferent de cât de individuală e cercetarea asta, procesul de a găsi integritatea

Izabela: …de verificare, pe care poate unii l-ar numi exagerat, dar pe mine mă liniștește. După ce termin de scris o secțiune sau de analizat o sursă, reiau totul de la capăt, caut explicit o posibilă greșeală, o omisiune sau o interpretare greșită. Mă gândesc în permanență „Ce-ar putea să spună cineva care nu știe ce am făcut eu?”. Și dacă găsesc o breșă, o corectez imediat.

Și la colaborare, am fost mereu super precaută. Chiar și când am discutat cu colegi idei generale, am avut grijă să nu dezvălui prea mult din specificul lucrării mele, tocmai pentru a evita orice suspiciune. Mai bine să par o tipă enigmatică decât una care încalcă reguli, nu?

Cred că e important, pe lângă respectarea strictă a normelor academice, să avem și o mare doză de onestitate intelectuală. Să recunoaștem când nu știm ceva, când avem nevoie de ajutor, și să fim transparenți cu coordonatorul, nu să ne ascundem după degete. El e acolo tocmai ca să ne ghideze și să ne ajute să nu cădem în capcane. Ce părere ai tu, Florentina? Sau voi, ceilalți?