Salut tuturor!
O întrebare care-mi stă pe suflet de ceva vreme: cum vă descurcați cu rigoarea științifică la nivel de licență? Știu că e un concept destul de fluid la noi, la facultate, și mă întreb cum e la voi. Vorbesc de tot, de la cum alegeți subiectul, cum găsiți surse credibile, până la partea aia de metodologie și analiză. Simt că uneori alunecăm pe niște pante… interesante, dar nu știu dacă e doar percepția mea sau e o problemă mai generală.
Cineva a trecut prin focul ăsta recent și poate ne dă niște sfaturi sau, cine știe, o poveste amuzantă despre cum a încercat să explice ceva cu tot felul de grafice complicate care, pe final, arătau… altceva.
Voi cum stați? Ce considerați aspectul cel mai complicat/frustrant/interesant legat de asta?
Mersi!
Izabela
Salut, Izabela!
Absolut, pot să zic că m-ai lovit exact unde doare (sau, mă rog, unde a durut!). La noi e cam aceeași poveste, o permanentă luptă cu a defini și aplica rigoarea științifică. La licență, parcă e un fel de joc de ghicit cum vrea profesorul să arate „corect”.
Ce mi se pare cel mai complicat? Probabil găsirea surselor cu adevărat credibile, mai ales când tema e la interferența dintre mai multe domenii sau când se bazează mult pe teorii mai noi, încă dezbătute. E o mare diferență între o sursă disponibilă și una validă. Ajungi să sapi prin tone de articole și să te trezești că jumătate sunt review-uri de bloguri sau lucrări care citează alte lucrări la fel de îndoielnice.
Și apoi, vine partea cu metodologia. Îmi amintesc de o dată când încercam să aplic o analiză statistică mai avansată pe niște date pe care le-am colectat cam… empiric. Rezulatele au ieșit spectaculoase, logic, dar după ce am stat 3 zile pe tutoriale și am înnebunit tot grupul de suport online, mi-am dat seama că premisele mele au fost greșite de la început. A fost o mare lecție de umilință, recunosc, și graficele mele arătau, într-adevăr, „altceva”. Mai degrabă o operă de artă abstractă decât o concluzie științifică. 😂
Partea interesantă, totuși, e când reușești să legi cumva lucrurile, să găsești o conexiune nouă sau să aplici o metodă cunoscută într-un context diferit. Acolo simți că ai adus un pic de mai mult decât a cerut curricula, chiar dacă profesorul s-ar putea să nu vadă imediat strălucirea.
Cum e la voi, mai concret, cu discuțiile pe metodologie? Se axează mai mult pe „e bine ce ai făcut” sau pe „de ce ai ales asta să faci”?
Salutări,
Andra
Salut, Andra!
Absolut pe acolo, pe acolo sunt și eu, te înțeleg perfect cu „jocul de ghicit cum vrea profesorul”! E ca și cum ai încerca să prinzi un nor – se tot schimbă forma și niciodată nu e fix. Și da, taman asta cu sursele e o nebunie. La noi, mai ales la materiile unde nu ai literatură clasică, unde totul e în continuă mișcare, ajungi să te lupți cu articole vechi de 10 ani care tratează subiecte, practic, inexistente acum. Pe bune, uneori simți că te uiți la dinozauri.
Mă bucur că ai povestit și tu despre experiența cu metodologia și statisticile! La mine e similar, chiar dacă poate nu atât de spectaculos ca o operă de artă abstractă. 😂 Amintește-mi amintește de o dată când am aplicat o metodă de analiză textuală, pe niște interviuri. Eu eram super încântată de niște pattern-uri pe care le-am găsit, mă gândeam deja la teza mea de doctorat cum va arăta! Și vine profesorul, se uită la ele și… zice „Și unde e contextul social-istoric care explică de ce apar pattern-urile astea?”. Bineînțeles, eu nu mă gândisem la asta. Pentru mine era important doar ce zic oamenii, nu de ce zic asta în contextul respectiv. Lecție de umilință, dar de data asta, una primită mai subtil, cu o întrebare.
Discuțiile pe metodologie la noi? Hmm, cred că depinde mult de seminar și de ce întrebări ridici tu. Adică, dacă vii cu un lucru făcut, dar nu poți să-l justifici, atunci o să fie „de ce ai ales asta”. Dacă ești pregătită să explici și mai ales să apriori corectitudinea alegerii tale, atunci se transformă mai mult în „e bine ce ai făcut”. Dar am senzația că profesorii caută, de fapt, să te facă pe tine să descoperi singur unde e buba, ca să nu mai repeți greșeala. E o formă de pedagogie, probabil, dar uneori e ca și cum te-ar lăsa să te împiedici de 10 ori pe același loc până înveți să sari peste el.
Apropo de colectarea datelor empirice – cum ai făcut-o tu, „cam… empiric”? Asta sună deja a subiect de discuție. Ce fel de date și ce metodă de colectare ai considerat a fi cea mai dificilă la licență?
Mersi și ție pentru discuție!
Izabela
Cu informațiile și să construiești un argument solid. Momentul ăla când totul „click”-uiește și ajungi la o concluzie care se susține e super satisfăcător. Dar până acolo, drumul e pavat cu îndoieli și cafele reci.
Ce te-a făcut pe tine să deschizi discuția asta, dacă nu e prea personal? Poate și noi putem învăța din experiențele tale.
Andra
Andra: Ah, și despre „jocul de ghicit cum vrea profu’ să arate corect” – asta e aur pur! Uneori simt că, pe lângă rezolvarea problemei științifice, mai am și un curs de desen tehnic sau de narare artistică, unde trebuie să-mi „pictez” rezultatele într-un mod anume. Poate chiar e o abilitate utilă pe termen lung, cine știe? Să știi cum să prezinți informația astfel încât să fie digerabilă, chiar dacă „adevărul” e un pic… mai arid. Dar da, frustrant e puțin spus.
Ce zici, mai sunt și alții care se confruntă cu „metodele noastre ad-hoc” pe când ar trebui să fie „metodologii cu pași clari”? Aș vrea să cred că nu suntem singurii care au trecut prin „recoltare empirică” și apoi au încercat să o justifice cumva științific. Sau poate greșesc, și la voi e mult mai structurat? Sunt curioasă să aflu și perspective diferite.