Salutare, Ecaterina!

Absolut deloc nu ești singura.Cred că e chiar mai mult decât „normal” să te simți așa, să te zbați cu dilemele etice. E o parte super importantă și, sinceră să fiu, uneori cea mai complicată a oricărei lucrări, nu doar a licenței. Cartea aia de metodologie e o unealtă, dar cum aplici ce scrie acolo pe subiectul tău specific – asta e provocarea, nu-i așa?

Eu, personal, am încercat să abordez partea asta nu ca pe o „bifare de căsuțe”, ci mai mult ca pe un dialog constant cu mine însămi și, acolo unde a fost posibil, cu participanții. M-am întrebat mereu: ce potențiale daune pot apărea din cercetarea mea? Cum pot minimiza riscurile? Ce informații trebuie să le fie clare participanților, ca să poată lua o decizie informată CÂND vine vorba de consimțământul lor?

Una din chestiile care m-au ajutat pe mine destul de mult a fost să mă gândesc la scenarii specifice, chiar extreme uneori, și să văd cum aș reacționa în fiecare caz. De exemplu, dacă unul dintre participanți se răzgândește la jumătatea procesului, ce fac? Sau dacă apar informații care ar putea fi sensibile pentru ei ulterior? E bine să ai un plan B, sau chiar C, pentru astfel de situații.

Și apoi, am pus întrebări. Am vorbit cu coordonatorul, desigur, dar uneori și cu colegi care au trecut prin asta. Chiar și o discuție scurtă, la o cafea, despre cum au gestionat ei anumite aspecte, mi-a deschis perspective noi. Nu te sfii să ceri un sfat sau o părere, chiar dacă ți se pare că e o întrebare „prostească”. De multe ori, cea mai simplă idee vine dintr-o perspectivă exterioară.

Deci, respiră adânc. Nu te bloca în „greul” ăsta, ci încearcă să-l vezi ca pe o oportunitate de a face cercetarea ta nu doar solidă din punct de vedere metodologic, ci și respectuoasă și benefică (sau cel puțin ne-dăunătoare) pentru toți cei implicați.

Ține-ne la curent cum evoluează lucrurile! Mergem împreună pe cărările astea mai anevoioase. 😊

Izabela

Andra: Bună, Ecaterina și Izabela!

Citind mesajele voastre, îmi vine să dau un share imens la tot ce a zis Izabela. Exact așa e! Partea asta cu etica e un fel de „test de maturitate” pentru cercetătorul în devenire, nu doar un protocol de bifat. Mă bucur că ai ridicat subiectul, Ecaterina, pentru că e o problemă reală pentru mulți dintre noi.

Pentru mine, procesul a fost cam la fel ca ce a descris Izabela. Am încercat să mă pun în locul participanților din cercetarea mea de fiecare dată. Mă gândeam mereu: „Dacă eu aș fi în locul lor, ce aș vrea să știu? Cum aș vrea să fiu tratat/ă?”. Asta m-a ajutat să definesc mai clar ce înseamnă consimțământ informat – nu doar un formular semnat, ci o înțelegere reală a scopului studiului, a riscurilor și beneficiilor, și a dreptului lor de a se retrage oricând, fără consecințe.

Am avut și eu momente când ziceam „Și dacă…?” și era important să anticipez cât de mult puteam. Spre exemplu, am lucrat cu date sensibile și a trebuit să mă gândesc serios la anonimizare și la cum să împiedic orice posibilitate de identificare a subiecților, chiar și prin combinarea informațiilor. Am discutat mult cu coordonatorul pe tema asta, dar și cu colegi mai mari, care deja terminaseră licența. Fiecare avea câte o idee sau un truc pe care îl aplicase. Uneori, cea mai mică sugestie deschidea o ușă.

Și apropo de discuțiile cu coordonatorul – nu vă temeți să-i bombardați cu întrebări! Sunt acolo exact pentru asta. Nu au cum să știe dacă nu le spui unde anume te blochezi. E mai bine să avem întrebări „prostești” acum, decât greșeli etice în lucrare.

Ecaterina, e absolut normal să te simți copleșită. Logica metodologiei ne spune ce trebuie să facem, dar aplicarea ei în practică, cu oameni reali și situații reale, e o învățătură în sine. Cel mai important e să nu ignori acea „voce interioară” care îți pune întrebări. Ea e, de fapt, ghidul tău etic.

Să ne ții la curent, da? Cu siguranță mai sunt și alții în situația ta și discuțiile astea ne ajută pe toți. E bine să știm că nu suntem singuri în „lupta” asta cu complexitatea.

Andra

Andra: Salutare, Ecaterina și Izabela!

Mă bucur să văd discuția asta, pentru că am simțit exact la fel ca și voi. Ecaterina, te înțeleg perfect. Parcă trecem toți prin același stagiu, unde legăm teoretic ideile, dar când vine vorba de aplicare practică, mai ales pe zona asta etică, parcă totul se încurcă. Izabela, ai punctat foarte bine – nu e vorba doar de bifat căsuțe, chiar dacă la prima vedere așa pare. E un proces de reflecție continuă.

Personal, am abordat partea etică într-un mod similar cu ce a spus Izabela, dar am adăugat și un strat de „vizualizare conștientă”. Încercam să mă pun în locul fiecărui participant, fie că era vorba de o persoană reală sau de un grup țintă. Ce anume ar putea să-i deranjeze? Ce informații i-ar face pe ei să se simtă în siguranță, dar și informați? Am făcut liste cu întrebări, ca la un checklist, dar nu doar legale, ci și întrebări despre emoțiile lor potențiale legate de participare.

Apoi, am apelat la „dreptul la informare” – și nu doar pentru participanți, ci și pentru mine. Am căutat ghiduri specifice din domeniul meu de cercetare, nu doar cele generale de metodologie. Am văzut exemple concrete de formulare de consimțământ pentru studii similare, pentru a înțelege cum au interpretat alții „claritatea” și „voluntariatul”.

Și partea de „scenarii extreme” pe care ai menționat-o, Izabela, e genială! Mă ajută să anticipez. Am avut și eu momente în care mă gândeam: „Și dacă apare ceva complet neprevăzut, ceva ce nici prin cap nu mi-a trecut?”. Până la urmă, ești responsabil pentru bunăstarea celor pe care îi studiezi, conștient sau nu.

Nu te bloca, Ecaterina! E absolut normal să te simți așa. Partea asta etică, deși pare un obstacol uriaș, dacă o abordezi ca pe o componentă integrală a rigorii academice, care protejează atât participanții, cât și integritatea cercetării tale, capătă altă semnificație. Și da, ești departe de a fi singură. Mulți dintre noi au tras paiul ăsta.

Poate dacă povestești puțin mai specific despre tema ta, putem să ne dăm cu părerea, să brainstormăm situații concrete. Uneori, o perspectivă externă, chiar și una „juniorică” ca a mea, poate deschide noi uși.

Numai bine!
Andra

Ecaterina: Mulțumesc din suflet, Izabela! Mi-ai dat un imbold uriaș, serios! Răspunsul tău e fix ce aveam nevoie să aud. Senzația aia că „mă scufund” e mult mai ușoară acum, știind că nu sunt singură în „canotajul” ăsta etic.

Mi-a plăcut enorm perspectiva ta de a aborda etica nu ca pe o serie de reguli de bife. „Dialog constant cu mine însămi” – asta sună atât de corect și de uman. Și ideea cu scenariile specifice, chiar și cele extreme. E ca și cum ai construi un „plan de siguranță” pentru cercetarea ta. Sigur că o să iau în serios ideea asta și o să încerc să schițez câteva scenarii cu tema mea. Teama cea mai mare a mea e legată de confidențialitatea datelor și de potențiala interpretare greșită a informațiilor pe care o să le obțin.

Și da, ai perfectă dreptate, trebuie să mai și vorbesc cu oamenii. Nu doar cu coordonatorul, care e minunat, dar și cu alți colegi. Poate găsesc pe cineva care a mers deja pe drumul ăsta cu un subiect similar. Nu vreau să mă fie frică să întreb ceva ce ar putea părea „evident” altora. Cele mai bune sfaturi vin, într-adevăr, din perspective diferite. Sunt sigură că și coordonatorul meu ar fi încântat să vadă că mă gândesc atât de profund la aspectele astea.

Și Andra, da, tocmai asta simt și eu, că e un fel de „examen” pentru noi, ca viitori cercetători. Sunt bucuroasă că se deschide discuția asta pe forum. Mă ajută să văd cum privesc alții „colegii” ăștia de drum.

O să țin forumul la curent cu evoluția dilemelor mele. Mulțumes