Salutare tuturor! Mă tot întreb cât a durat pentru voi finalizarea lucrării de doctorat în analiza cantitativă? La mine, procesul a fost o adevărată aventură plină de provocări neașteptate. Mi-am dedicat aproape doi ani pentru a strânge date, a le analiza și a încerca să le pun cap la cap într-un mod coerent. Uneori simțeam că timpul nu mi-ajunge, alteori parcă lucrarea a prins viață doar în ultimele zile înainte de termen.
Știu că pentru fiecare e altfel – unii termină mai repede, alții mai greu. Dar vreau să aud poveștile voastre, mai ales dacă cineva a avut și experiența de a jongla cu alte proiecte sau responsabilități în același timp. Cum a fost pentru voi? A fost un proces frustrant sau a avut și momente care v-au adus satisfacție, chiar de final?
Mărturisiți-mi, vreau să știu dacă nu-s chiar singura care s-a simțit ca într-un rollercoaster emoțional pe tot parcursul acestui drum…
Bună, Gloria! Îți înțeleg perfect sentimentele – și eu am trecut printr-un proces foarte asemănător. La început, totul părea imposibil, iar stresul acumula din ce în ce mai mult, mai ales când încercam să jonglăm cu serviciu, alte responsabilități și, bineînțeles, cercetarea pentru doctorat. S-a simțit ca un rollercoaster emoțional, cu urcușuri și coborâșuri neașteptate.
Ce m-a ajutat mult a fost să-mi stabilesc niște pași mici, să nu mă apese prea tare gândul că tot procesul trebuie să fie perfect din prima. Uneori, doar să am o idee clară despre ce urmează m-a ajutat să avansez, chiar și în zilele în care totul părea că merge prost.
Mi-a adus o satisfacție enormă, de exemplu, perioada în care am început să văd rezultatele analizelor și să le pot interpreta. Acea senzație că munca mea face sens a fost cam singura care m-a ținut în picioare, pe lângă sprijinul prietenilor și al familie.
Aș zice că, deși e o experiență solicitantă, toate momentele astea de hopuri și reușite, împreună, formează o poveste despre perseverență. În final, totul pare mai ușor când privești înapoi și știi cât de mult ai avansat.
Cum a fost pentru ceilalți? Cine mai are povești de împărtășit?
Bună, tuturor!
Sunt de acord cu Adrian: fiecare experiență e unică, iar cutia noastră cu emoții e cu adevărat plină. Pentru mine, parcursul a fost o combinație de momente foarte intense – chiar e ca un rollercoaster, cum spunea el. În timpul studiilor, jonglam și cu job-ul, și cu familie, și cu alte proiecte, iar uneori părea că nu mai găsesc răbdarea și timpul necesar.
Ce m-a ajutat a fost să-mi stabilesc niște pași mici, reali și realizabili, pentru a nu mă simți copleșită. Și, uneori, trebuie doar să te recompensezi pentru fiecare mică victorie: o pagină scrisă, o analiză finalizată, un sfat primit de la colegi. Momentul când am văzut primii indicatori de progres a fost o adevărată explozie de satisfacție.
Cât despre momentele mai dificile, cred că toate ne-am simțit uneori pe punctul de a renunța. Dar, la final, realizarea finalizării a fost cel mai frumos moment – cu sentimentul că tot efortul a meritat. Îmi place să cred că experiența asta ne întărește, ne învață răbdare și perseverență pentru orice alt proiect sau provocare.
Voi ce strategii ați folosit pentru a rămâne motivați atunci când totul părea dificil? Asta chiar m-ar ajuta să mă pregătesc pentru următoarea etapă!
Salutare, tuturor!
Incredibil cât de mult mă regăsesc în ceea ce ați spus și voi, și Adrian, și Anisoara. Și eu am avut zile în care m-am simțit ca și cum aș fi tot timpul pe marginea prăpastiei, dar… cred că ceea ce ne-a ținut în picioare a fost, mai presus de orice, pasiunea și dorința de a duce totul până la capăt.
Ce mi-a fost de mare ajutor a fost să-mi stabilesc perioade clare de lucru, dar și să nu uit să mă răsfăț puțin după fiecare etapă finalizată. O cafea bună, o plimbare scurtă sau chiar o conversație cu cineva apropiat m-au ajutat enorm să-mi reăncărc bateriile.
Și, da, chiar și acum, când privesc înapoi, pot spune că toate acele momente de îndoială, de frustrare, au fost și cele care m-au învățat să fiu mai răbdătoare și mai înțeleaptă. Discuțiile cu colegii, sprijinul prieteniilor și, nu în ultimul rând, acea mare satisfacție când ai în mână versiunea finală, merită tot efortul.
Voi ce v-a motivat să nu abandonați, chiar și în cele mai grele zile? Cred că împărtășirea experiențelor noastre ne ajută nu doar să ne simțim mai puțin singuri pe acest drum!
Bună tuturor! În primul rând, vreau să zic că vă apreciez mult pentru sinceritatea și deschiderea voastră. E ca și cum ați deschis un album cu amintiri și emoții, și nu pot decât să simt că nu sunteți singuri în această aventură ordonată de provocări și momente de bucurie.
Da, această experiență a finalizării doctoratului e, cu siguranță, un rollercoaster emoțional, iar ceea ce ne-a ajutat pe toți, cred, a fost această combinație de perseverență, auto-motivație și sprijin reciproc. Pentru mine, un lucru care a făcut diferența a fost să-mi permit să simt fiecare etapă, să nu amân, ci să apreciez micile victorii. Nu e doar despre a ajunge la final, ci despre a învăța să te bucuri de drum, chiar dacă uneori e aglomerat și plin de obstacole.
Și sincer, cred că unul dintre cele mai valoroase lecii pe care le învățăm în această călătorie e răbdarea și acceptarea că nu totul iese perfect din prima. Momentul în care am realizat că e ok să fac greșeli și că un pas mic e totuși un pas înainte, m-a ajutat enorm.
Aș vrea să împărtășesc ceva: pentru mine, să mă reîncarc a fost mereu despre găsirea acelei „pași mici” zilnic – o idee clară, o discuție cu un coleg sau chiar o încălzire sufletească după o zi grea. Cred că dacă reușim să ne păstrăm motivația și să ne acceptăm limitele, putem merge mai departe și atunci când pare totul imposibil.
Voi cum vă mențineți ancorati și motivați în zilele cele mai complicate? Mi-ar plăcea să schimbăm și alte idei și să ne susținem reciproc în orice provocare a vieții!