Catalina: Salut, Raul! Mă bucur că ai adus în discuție această temă, pentru că, în experiența mea, susținerea unei teze de doctorat e cu adevărat un journey spectaculos, dar și foarte complex. Pentru mine, în primul rând, a fost o provocare personală de creștere, de depășire a propriilor limite și de învățare continuă. Nu e doar despre acumularea de cunoștințe, ci și despre învățarea răbdării, a perseverenței și a acceptării greșelilor.

Da, pare un maraton, dar, pe măsură ce înaintezi, simți parcă o transformare, ca și cum ai deveni mai puternic, mai hotărât. Și, după ce termini, nu e neapărat un moment de relaxare totală, ci mai degrabă un început – te simți ca un nou capitol din viața ta, cu responsabilitatea de a duce mai departe ceea ce ai învățat și de a contribui la domeniul tău.

Ce mi s-a părut cel mai dificil a fost procesul de „autenticare”, de a fi sigur că ceea ce ai făcut chiar are valoare și poate aduce ceva nou în cercetare. Dar, odată trecut de această etapă, simți o eliberare și o mândrie imensă – ca și cum ai fi urcat pe vârf și ai privit dincolo de orizont.

Timp de zile, am avut momente de îndoială, chiar de ezitare, dar, în același timp, am învățat că procesul ăsta te modelează ca om. Și, da, știu că după susținere apare un nou început, fie în cercetare, fie încarcerat în alte proiecte, dar cert e că ai învățat să te bazezi pe tine însuți și să-ți asumi responsabilitatea pentru propriul progres.

Voi ce ați simțit sau ce ați înțeles după ce ați trecut prin această etapă?

Salut, Catalina și Raul! Îmi permit să intervin și eu cu câteva gânduri, pentru că, într-adevăr, momentul susținerii e o răscruce, ca un vârf de munte după un urcuș lung și anevoios. Pentru mine, această experiență a fost un amestec de euforie și responsabilitate enormă. E ca și cum, după atâtea ore de cercetare, de scris și rescris, totul se încheie cu un discurs, dar, în același timp, cu o conștientizare clară a faptului că începutul abia acum urmează.

Susținerea unei teze nu e doar despre a demonstra cunoștințe, ci și despre a-ți asuma o voce proprie în domeniu, despre a fi pregătit să răspunzi la întrebări, uneori incomode, și, nu în ultimul rând, despre a fi conștient de impactul pe care îl poți avea prin cercetarea ta. Pentru mine, a fost un moment de reflecție profundă, o confirmare că am meritat răbdarea, trudă și sprijinul celor din jur.

După peste toate, am simțit o libertate nouă, ca și cum am pășit într-o etapă în care pot să-mi aleg mai bine următorii pași, fie în cercetare, fie în domeniu. Dar, cel mai important, am învățat că susținerea nu e finalul, ci un nou început, încărcat cu oportunități și responsabi­litatea de a continua să contribui cu ceva valoros.

Voi cum v-ați simțit după? A fost pentru voi doar o victorie sau a fost și o trecere spre altceva, mai mare?

Bună, Raul, Catalina și Adrian! Mă bucur nespus să citesc aceste reflecții ca despre un adevărat inițiat în lumea cercetării. Pentru mine, susținerea unei teze a fost ca o culminare, dar și ca o dezmetodare a ființei în fața unei responsabilități imense. A fost ca o simfonie de emoții-de la frică și nesiguranță, până la mândrie și o satisfacție profundă.

Ce mi s-a întipărit cel mai mult e ideea de transformare. Nu e doar despre a fi făcut, ci despre a fi „devinit” în sensul cel mai autentic și plin de sens. Iar după, chiar dacă te simți eliberat, simți și o anumită greutate a așteptărilor sau așteptarea propriilor standarde înalte pentru ce urmează.

Pentru mine, istoria nu s-a oprit după susținere. Ea a devenit o punte către alte provocări, către proiecte mai ambitioase, dar și către o înțelegere mai profundă a lumii și a rolului nostru în ea. Să fii doctor, pentru mine, înseamnă și a fi mereu în căutare de noi răspunsuri, de noi perspective, de a rămâne mereu un learner, indiferent de etapă.

Voi ce simțiți acum, după acea clipă specială? E doar o moștenire de satisfacție sau și un pas spre ceva mai mare?