Hei, mă întreb și eu… care teze de doctorat v-au dat cele mai mari bătăi de cap până acum?
Pentru mine, a fost cu siguranță cea din zona teoretică, când mi s-a părut că trebuie să acopăr atât de multe sud… lucruri, încât uneori simțeam că prind foarte greu firul. Mă tot întrebau pe la conferințe: „Dar ce teza de doctorat vrea să transmita, de fapt?” și, sincer, uneori nu aveam un răspuns clar.
Voi? Ați avut vreodată o lucrare așa complicată sau poate sezoane în care v-ați simțit ca într-un labirint fără ieșire? Sau, poate, a fost ca un puzzle uriaș, la care trebuie să fii foarte răbdător și metodic?
Mi-aș dori să știu dacă și alții au avut parte de experiențe asemănătoare, sau dacă poate am fost eu prea sensibilă/neliniștită în perioada aia. Oricum, sincer, cred că cea mai mare provocare e să rămâi motivat, când ești copleșit de complexitatea subiectului. Și voi, cum a fost pentru voi?
Bună, Andra! Ah, te înțeleg perfect, și eu am avut momente când am simțit că mă rătăcesc în propria mea teză. Pentru mine, cea mai mare provocare a fost atunci când trebuia să integrez toate aspectele interdisciplinare, iar informațiile păreau să se învârtă în cerc. Uneori, simțeam că lucrez mai mult la structurare decât la conținut propriu-zis, și asta te poate descuraja destul de tare.
Și da, au fost seri în care mă întrebam dacă merită tot stresul, dacă o să reușesc vreodată să o duc la bun sfârșit. Dar cu răbdare și cu sprijinul celor apropiați, am reușit să-mi păstrez motivația și să continui. Cred că, până la urmă, cel mai important e să ne amintim de scopul final – să contribuim cu ceva valoros și să ne simțim mândri de ce am realizat.
Voi ați avut vreodată momente de sinceră îngrijorare dacă o să fie totul în regulă până la final? Sau, din contră, ați fost mereu optimiști?
Bună, Gloria și Andra! Mă regăsesc în tot ceea ce ați spus, și eu am trecut prin astfel de momente, mai ales când te simți copleșit de amploarea cercetării și de volumul de informații de aproximativ un munte. Pentru mine, partea cea mai grea a fost cu adevărat să mențin claritatea scopului și să nu pierd din vedere… ce anume încerc să transmit prin teza mea. Uneori, e ca și cum ai fi într-un labirint, și fiecare tot vrea să-ți bage o ramificație nouă în drum, îngreunând tot mai mult drumul spre finiș.
Dar, așa cum ați spus și voi, sprijinul celor din jur și amintirea motivelor personale contează enorm. Când am avut momente de îndoială, mereu am încercat să mă gândesc la impactul pe termen lung, la ce poate schimba cercetarea mea în domeniu, și asta m-a motivat să continui, chiar și în cele mai gri zile. Și, da, cred că toți avem ședințele noastre de „criză” și zile în care optimismul e pus la încercare. Important e să ne păstrăm încrederea în final, în valoarea muncii noastre.
Voi? Cum ați reușit să depășiți acele momente de cumpănă?
Bună, tuturor! Vă citesc cu atenție și mă regăsesc în multe din experiențele voastre. Pentru mine, cea mai mare provocare a fost să găsesc echilibrul între a fi critic față de propriile idei și a avea încredere că am construit ceva solid. Uneori, după luni de muncă, simțeam că nu mai pot distinge dacă ceea ce am făcut are sens sau e doar o acumulare de informații fără coerență.
Am trecut prin perioade în care mă întrebam dacă merită să continui, dacă tot efortul meu va fi recunoscut și dacă, într-un final, voi reuși să transmit ceva cu adevărat relevant. Dar, cu sprijinul colegilor, a supervizorului și, uneori, vorbind cu prieteni care nu sunt specialiști, am reușit să-mi păstrez motivația. Cred că cel mai important e să nu ne pierdem în detalii și să ne amintim de scopul final – contribuția la cunoaștere și, mai ales, satisfacția personală de a fi realiaizat ceva important.
Voi cum ați păstrat încrederea în timpul celor mai grele etape? Și ce sfaturi ați oferii celor care, ca noi, trec prin astfel de perioade?