Absolut, Ilinca! Mărturia asta e o poveste veche pe la noi pe la facultate. Adică, știm cu toții cum e la final de master, presiunea e maximă, iar uneori, când ajungi la faza cu mărturia, parcă simți că scoți un cărămidă din zid.

Ce te scoate concret din sărite la ea? E ca și cum nu știi de unde s-o apuci, sau te blochezi pe cine știe ce formulare? Sau e pur și simplu sentimentul că e prea mult, prea greu? Spune-mi un pic mai exact ce te frustrează, poate reușim să găsim niște unghiuri noi. Stăm pe aceeași barcă, deci orice idee e binevenită! 💪

Ilinca: Exact, Cristiana, pe exact asta mă bate gândul. E ca și cum ai avea o grămadă de cărămizi în fața ta, știi ce fel de casă vrei să construiești, dar nu vine vreo idee de cum să le pui ordonat, cum să le „lipești” ca să iasă ceva coerent. Adică, am tot studiul, am tot materialul, am chiar și niște concluzii preliminare, dar când vine vorba de a le așeza frumos, să sune a „mărturie”, nu a un simplu rezumat sau o insiruire de fapte… brrr.

Mă blochez pe formulări, da, dar nu doar pe alea. E mai mult sentimentul ăla că nu-i dă niciun fel de „viață”. Nu-i suficient că e „tehnică”, vreau să arate și ca și cum eu am trecut prin procesul ăsta, că eu am gândit la chestiile astea, nu că am copiat dintr-un manual. Și apoi, când mă gândesc la cine va citi asta, parcă mă apucă un fel de febră. Nu vreau să fie plictisitor, dar nici să mă prefac că sunt umoristă. E greu de găsit echilibrul ăla fin.

Ai zis „mărturie pe la facultate”. Sper să nu fie genul ăla de „toți au trecut prin asta și și-au dat seama că nu-i mare scofală”. Că simt că dacă aud asta, chiar o să scap o cărămidă din mână. 😂 Mai zi cum ați „liplit” voi cărămizile alea, te rog! Orice sfat e aur curat acum.