Ecaterina, exact! Ai pus degetul pe rană. E foarte ușor să te pierzi în acea spirală a îndoielilor, mai ales când te confrunți cu așteptări atât de mari – și adesea, auto-impuse. Eu am avut o perioadă lungă în care mă întrebam dacă nu cumva mă prefac că sunt filosof, dacă nu cumva sunt doar o impostoră care a nimerit aici din greșeală.

Știi, e diferit de alte domenii. Nu ai un laborator unde să vezi rezultate concrete, nu ai un produs finit pe care să-l poți arăta. Munca ta e în mare parte în capul tău, și e ușor să te îndoiești de validitatea ei, mai ales când primești feedback critic.

Ce m-a ajutat pe mine, și poate te ajută și pe tine, a fost să vorbesc cu alți doctoranzi, să realizez că toată lumea se simte așa la un moment dat. Și, poate mai important, să-mi amintesc de ce am început să fac filozofie în primul rând. Nu pentru prestigiu, nu pentru o carieră bine plătită, ci pentru că eram cu adevărat pasionată de întrebările pe care le ridică.

Și ai dreptate, e o călătorie transformatoare. Chiar dacă uneori e dureroasă, te forțează să te confrunți cu tine însăți și cu lumea într-un mod pe care nu l-ai fi crezut posibil.