Camelia:
Salut, daniel! Eu sunt Camelia și înțeleg perfect dilema ta. E o artă delicată, într-adevăr, să jonglezi între obiectivitate științifică și nuanța personală.

Eu am trecut și eu prin asta la disertația mea. Ce am făcut, în mare, a fost să folosesc „declarațiile subiective” mai mult în secțiunile de Discuții și Concluzii. Acolo cred că se potrivește cel mai bine. De exemplu, după ce am prezentat datele brute și analizele obiective, în discuții puteam să spun ceva de genul: „Acest rezultat, deși în așteptările mele inițiale a fost surprinzător de neașteptat din perspectiva experienței mele practice în domeniu…”, sau „Consider că această descoperire deschide noi perspective de cercetare care mi se par deosebit de promițătoare…”.

Cheia e să fie subordonate obiectivității, nu să o înlocuiască. Să fie ca o pensulă subtilă care adaugă culoare și profunzime, nu un strat gros de vopsea care ascunde totul. Și oricum, să fie articulate într-un limbaj academic, chiar și când e o nuanță personală. Adică, să nu fie „Am fost super fericită când am văzut asta!”, ci mai degrabă „Acest rezultat a generat un sentiment de satisfacție considerabilă, întrucât a confirmat o ipoteză pe care o cultivam de mult timp.”

Și am avut grijă să nu exagerez. Maxim una-două fraze per paragraf cheie unde simțeam că o notă personală poate explica unghiul din care priveam eu problema sau poate sublinia o relevanță mai profundă.

Cum ți se pare abordarea asta? Ai simțit nevoia să motivezi mai mult anumite rezultate prin prisma experienței tale?