Există un moment, cam pe la jumătatea redactării, când aproape orice student se lovește de un fel de zid. Nu este vorba doar de oboseală sau de lipsa de motivație, deși și acelea sunt prezente. Este ceva mai profund: o senzație că tot ceea ce ai scris până acum este mecanic, lipsit de strălucire, o simplă parafrazare a celorlalți. Te uiți la propriul text și îl auzi ca pe un ecou al tuturor cărților pe care le-ai citit, iar vocea ta proprie pare să fi dispărut. Această senzație este una dintre cele mai înșelătoare și periculoase capcane din întregul proces academic.
Am observat că vorbim mult despre plagiatul tehnic, cel care se verifică cu un software, dar vorbim prea puțin despre acest „plagiat involuntar al gândirii”. Este tentatia de a rămâne în siguranța vocilor altora, pentru că ele sună mai autoritate, mai bine articulate decât a ta. Dar iată un secret pe care mulți profesori nu îl spun în mod explicit: ei nu citesc lucrarea ta doar pentru a verifica dacă ai înțeles ce au spus deja alții. Ei citesc pentru a vedea cum tu gândești în relație cu ceea ce au spus alții. Ei caută vocea ta.
Ce înseamnă, însă, să ai o „voce” într-un context academic? Nu înseamnă să fii pompos, pretențios sau să impui opinii personale fără o bază solidă. Nu înseamnă să folosești un stil excentric. Înseamnă să posedă un punct de vedere distinct, o poziție clară față de materialul pe care îl prezinți. Înseamnă să ai un ton consistent, o modalitate proprie de a lega ideile, un fel de a pune întrebări care reflectă curiozitatea ta intelectuală specifică. Este diferența dintre a spune „După cum afirmă X, iar apoi Y susține că…” și a spune „Deși X oferă o explicație convingătoare pentru acest fenomen, observ că ea nu ține cont de factorul Z, pe care Y îl abordează, dar doar tangențial. Aș dori să explorez cum arată această problemă atunci când punem factorul Z în centrul analizei.”
Poate părea o diferență subtilă, dar este esențială. În primul caz, ești un reporter neutru. În al doilea caz, ești un gânditor care activează în cadrul unei conversații. Și asta este, în fond, cercetarea academică: o conversație enormă, care se desfășoară de-a lungul timpului, iar lucrarea ta este momentul în care tu intri în acea conversație, preiei cuvântul și aduci o contribuție distinctă.
Cum îți găsești și cum îți construiești această voce? Nu apare peste noapte, ca o revelație. Se conturează treptat, prin exercițiu conștient. Un prim pas este să încetezi să citești doar pentru a extrage informații și să începi să citești critic. Când studiezi o sursă, pune-ți întrebări simple, dar radicale: „Cu ce sunt de acord aici? Ce mi se pare sărite sau forțate? Cum s-ar schimba argumentul dacă l-aș aplica la un caz diferit, pe care îl cunosc eu?”. Notează-ți aceste reflecții, chiar și pe un caiet separat. Ele sunt embrionul vocii tale.
Apoi, există al doilea pas, cel mai practic: scrie mai mult decât crezi că trebuie să scrii în lucrarea finală. Scrie note lungi, jurnale de reflecție, schițe de idei care poate nu vor ajunge niciodată în textul oficial. Aceste spații „private” de scris sunt terenul de antrenament unde vocea ta poate să încerce, să eșueze și să se formeze fără presiunea perfecțiunii. Aici poți fi mai puțin formal, mai direct. Poți să scrii: „Nu sunt prea convins de asta pentru că…” sau „Ce ar fi dacă am privi problema invers?”. Ulterior, când revii la textul oficial, vei putea „traduce” aceste gânduri autonome în limbaj academic, păstrând însă esența și poziția pe care ți-ai construit-o în acel spațiu sigur.
Cred că o parte din teama de a ne exprima vocea proprie vine din credința că trebuie să fim complet originali pentru a avea ceva valoros de spus. Aceasta este o greșeală categorică. Originalitatea adevărată, în știință, este extrem de rară. Ceea ce este mult mai important și mai realizabil este autenticitatea. Autenticitatea înseamnă să preiei ideile altora și să le procesezi prin propriul sistem de gândire, experiențe și întrebări. Să le amesteci și să le combini în modul tău unic. Să recunoști unde te sprijini pe umerii uriașilor și să indici cu sinceritate unde începe contribuția ta, oricât de modestă ar părea.
Îmi amintesc de un doctorand care era blocat tocmai din acest motiv. Își petrecuse primul an citind tot ce se putea citi despre subiectul său și se simțea copleșit, paralizat de autoritatea celorlalți. I-am sugerat să înceteze să scrie teza pentru o săptămână și să scrie, în schimb, o scrisoare unui prieten imaginar, inteligent, dar care nu știe nimic despre domeniu, în care să-i explice care este cea mai importantă și interesantă problemă cu care se confruntă în cercetarea sa. A revenit după acea săptămână cu un text plin de pasiune, de întrebări și de conexiuni pe care nu le mai făcuse până atunci. Scrisoarea era scrisă în limajul său cel mai natural, direct și plin de personalitate. I-am spus: „Acum, asta e vocea ta. Uită-te la teza ta și întreabă-te: unde ai reușit să transmiți această energie, această curiozitate? Și unde ai căzut în plictisoarea parafrazării?”. A fost un punct de cotitură pentru el. A înțeles că misiunea lui nu era să impresioneze, ci să comunice o descoperire.
Așadar, data viitoare când simți că te pierzi în vocile altora, fă un exercițiu simplu. Închide toate cărțile și articolele. Ia o foaie de hârtie și scrie, în limba ta cea mai obișnuită, răspunsul la această întrebare: „După tot ce am citit, lucrul care cu adevărat cred că este important și pe care vreau să-l transmit este…” Sau: „Punctul în care eu cred că celelalte perspective greșesc sau sunt incomplete este…”. Nu te preocupa de formulări elegante. Visează la esență.
Textul pe care îl vei obține poate părea brut și neprelucrat, dar este probabil cel mai sincer fragment al vocii tale intelectuale. Poate că nu vei putea să-l copiezi și să-l lipești în teză, dar îți va oferi o busolă. Îți va reaminti de ce ai început această călătorie și ce anume vrei să spui. Iar atunci când te întorci la redactarea formală, acea esență va impregna textul, va ghida alegerea cuvintelor și va transforma lucrarea ta dintr-un ecou într-o voce. Și într-o zi, un alt student, citind lucrarea ta, va recunoaște în ea nu doar un compendiu de informații, ci un gânditor, cu care poate purta o conversație.
Lasă un răspuns